În sanatoriu, Voica a făcut o adevărată pasiune pentru un băiat cu vreo 7-8 ani mai mare decît ea, pe care îl asociază cu Peter Pan și căruia așa și-i spune: Peter Pan. Are o față drăgălașă, de băiat veșnic, care într-adevăr amintește de protagonistul ultimei ecranizări pe care am văzut-o cu ea. În acel film se înfiripase o poveste de dragoste dintre Peter Pen și o fată din oraș, pe care Peter o luase pe sus cu tot cu frățiori, departe, în tărîmul de nicăieri. Mi-a spus mai tîrziu că îl văzuse pe holul sanatoriului, venind de la proceduri, cel mai degrabă după o baie cu nămol, judecînd după chica lipită de frunte. A remarcat asemănarea cu personajul din poveste și i-a spus-o atunci mamei. Cînd l-a văzut la discotecă ne-a spus că vrea să danseze cu el. Pentru ca să-i satisfacă acest hatîr, Aurelia a mers să-i propună băiatului să danseze cu fata noastră. Iar Peter Pan – nu știam cum îl chema în realitate – acceptase. Voica era fericită.

Din nou în sanatoriul pentru copii Sergheevka. Denumirea acestei instituții ar putea induce în eroare prietenii noștri din România. Deși are ceva în comun cu genul acesta de instituție, sanatoriul de la Sergheevka se vrea exact opusul unui sanatorium. Acesta nu e un loc pentru bolnavi, ci pentru odihna și tratamentul copiilor și întregii familii. E o URSS la scară mică, pentru uzul copiilor. Totul e făcut aici pentru binele și sănătatea copiilor (post)sovietici, după o formulă bine ticluită și verificată de mai bine de o jumătate de secol de medici terapeuți, nutriționiști, kinetologi, psihologi și pedagogi – cu toții adulți, firește. Alimentația, procedurile de terapie preventivă, ieșirile la mare și activitățile de divertisment – toate sînt bine dozate și organizate pentru un beneficiu maxim al copiilor, viitoarele generații de cetățeni. Orarul zilei și disciplina sunt bine puse la punct: mai stricte pentru copiii înregimentați în detașamente, ceva mai laxe pentru mame / părinți și copiii lor mici. De dimineață, copiii din detașamente fac gimnastică în colectiv, cu educatorul în față. Noi, părinții și copiii mici avem libertatea să dormim cît vrem, dar eu mă conformez ordinii instituționale pentru a-mi promova propria disciplină, aceea de a profita de aer curat și proximitatea limanului; le propun fetelor, nu întotdeauna cu succes, să ieșim de diminecioară să ne curățim capetele și plămîiele cu ki și ioni negativi. La 7:30 ni se dă ceai de plante sau apă minerală, masaj pentru fete la 7:40; micul dejun la 8:00. La 8:10 trebuie să mă grăbesc cu cafeaua ca să prindem vaporașul care ne duce la mare traversînd Limanul. L-am ratat de două ori în primele dăți – acum ne-am disciplinat – și drept pedeapsă am așteptat o jumătate de oră următorul. De la 9:00 la 10:55 stăm la mare. La 11:00 avem vaporașul de întoarcere, de regulă un vaporaș mai mic, dar mereu umplut pînă la margini, încît stăm cu teamă să nu-i stricăm echilibrul fragil. La 11:30 nu stăm degeaba, avem din nou proceduri, în ordine succesivă și în funcție de zi: aplicație cu electromagnet, aromaterapie, salină, băi de nămol; la 12:30 ceai sau apă minerală și prînzul la 13:00. După prînz vine somnul de amiază pentru copii și puțin timp liber pentru părinți, pe care îl pot folosi la discreție. La 15:15 trebuie să ne grăbim din nou ca să prindem vaporașul de la 15:30 spre mare. La 18:00 – ceai de plante și la 18:30 – cina. După cină începe discoteca sau discoterapia, după cum o numește DJ-ul, un bărbat trecut de 50 de ani, cu trecere la gusturile muzicale ale copiilor. La 9:00, așa cum nici DJ-ul nu uită să le amintească de fiecare dată participanților la discoterapie – tualeta de seară și culcarea. Pînă la 22:00 adulții au voie să stea pe coridor, dar nu și după această oră, cînd și ei sunt îndemnați la culcare de personalul sanatoriului rămași de serviciu peste noapte. Altfel spus, o disciplină benefică pentru sănătatea noastră fizică și mintală, după haosul muncii de tot felul și în toate direcțiile.

„Motanul ăsta e profesor. El se întreabă: este profesor sau nu este profesor? Și nu știe care e vocea lui: chiț sau meau...” (Voichița).

Nu știu cum voi, dar eu mă identific perfect cu acest motan... 

Kira are o rochie de gală primită cadou de la bunica Maria, pe care înainte a purtat-o și verișoara ei, Maria. Și ne roagă de cîteva ori pe zi să o îmbrăcăm în ea, să punem ceva din Lacul lebedelor pentru ca să danseze mereu și mereu, învirtindu-se în ronduri și făcînd diverse figuri la care mă invită și pe mine să particip. Îi spune rochie de mireasă. O întrebăm la un moment dat că, odată ce e rochie de mireasă, înseamnă că și ea e mireasă și deci ar trebui să aibă și un mire. Întrebarea pare să o ia puțin prin suprindere, dar nu se lasă cu totul depășită de situație. Se uită la mine apreciativ și îmi spune: tu ești mirele mamei, mama e mireasa ta... Da, îi adeveresc eu constatarea, așa este, eu sînt mirele mamei. Se gîndește cine ar putea să-i fie mirele, dar nu găsește un candidat potrivit. În tot cazul, rochia e gata. Și dansul bine învățat. Iar mirele, de, să mai aștepte.