Ieri ne-am distrat pe echipe. Voica s-a dus cu colegele ei de la școală la Dult. Iar eu cu Kira ne-am dus la cinema – o ecranizare o poveștii lui Andersen, Mica sirenă, în care mica sirenă și mama-regină erau negrese, iar cele șase surori ale lui Arielle erau fiecare de rasă diferită. Faptul că prințul a fost lăsat alb, în ciuda descendenței, m-a făcut să bănuiesc regizorul de rasism latent. Apoi am mers la înghețată. Voichița îmi tot trimitea fotografii și video-uri de la Dult. În una se dădea într-un scrânciob, destul de periculos după mine. În alta se cățăra pe un stâlp sub exclamațiile de încurajare și aplauzele colegelor: Voica, Voica!... M-a impresionat că și-a depășit frica de atâtea ori: una, că s-a dus singură, fără noi adică, în oraș, și-a ales distracții cu adrenalină, apoi că s-a expus observației publicului când s-a urcat pe stâlp. În plus, m-a impresionat, de astă dată negativ, suma mare cheltuită: 30 de euro, dintre care 10 dați de mine, iar 20 din punga ei. Nu și-a refuzat nimic, cred. În grup se cheltuie altfel. Cu noi ar fi cheltuit de trei ori mai puțin...

Seara am jucat Harry Potter, jocul de memorie. Voica o tot provoca și o strâmba pe Kira, la care aceasta încerca să-i răspundă cu aceeași monedă, dar cu efect mai mic. Am moderat și mediat cum am putut pentru a preveni escaladarea. Când am ajuns la ultima carte, cea câștigătoare, zarurile s-au aranjat în favoarea mea. În următoarea mișcare, Kira ar fi putut să mă arunce înapoi la punctul de pornire. Voica jubila: aceasta i-ar fi dat șanse reale de câștig, căci ea îmi pășea pe urme. Lovitură de teatru, însă: Kira mișcă altfel decât ne-am așteptat noi și mai ales Voica, fără să mă declaseze. Voica se prinde că se uneltește împotriva ei și se înfurie cu lacrimi. Ne acuză că facem echipă împotriva ei. Kira se justifică, zice că joacă cum vrea. Decid să folosesc situația pentru a-i da o mică lecție de viață Voicăi. O întreb: te-ai așteptat ca ea să facă echipă cu tine după ce toată seara ai vorbit urât cu ea? Morala mea nu i-a alinat necazul.

Azi am spart rutina. Ne-am dus cu bicicletele până la Dunăre, dar nu am ales un drum scurt. Mă gândeam să ajungem la Bad Abbach (acolo unde sunt băile). Fetele mă tot întrebau când ajungem, cât a mai rămas. Nu știau că țelul e calea. Spuneam că nici eu nu știu. Harta e înșelătoare. N-am mai fost prin partea asta de Regensburg, destul de drăguță de altfel. Ne-am învârtit în serpentine până am ieșit prin Prüfening spre Dunăre. Mai departe am mers pe malul râului în amonte până am ajuns la un indicator pe care scria: „Bad Abbach: 12”. Voica m-a întrebat dacă e vorba de 12 km sau 12 minute. Devenise bănuitoare. Până la urmă ne-am întors în direcția opusă până am ajuns la peninsula de la răspântia dintre Naab și Dunăre, cu plaje mici de pietriș. Ceva timp am fost singuri singurei pe toată insula. Niște adevărați robinzoni. Luna alerga în toate direcțiile, fetele după ea. După o oră a mai venit lume. La întoarcere în oraș le-am luat fetelor înghețată, iar mie cafea. Seara am făcut mămăligă și pește prăjit, puțin prea prăjit, dar de lins pe degete și de băut cu un strop de primitivo după o zi de umblat cu bicicleta.  

Luna a devenit un adevărat virtuoz al jocului cu mingea. Aleargă după minge și când o prinde țipă victorios. Uneori, face un salt în aer și împinge puternic mingea cu botul. Și-a perfecționat și capacitatea de joc în echipă. Ne aduce mingea la picioare și așteaptă să-i dăm pase. Facem o echipă tare! – exclamă Kira cu entuziasm. Când se satură de minge, se tăvălește cu spatele în iarbă în anumite locuri pe care le adulmecă de departe. De altfel, a avut din nou o căpușă. Am cam chinuit-o până i-am scos-o. Cred că i-a fost dor de tine în acel moment, căci numai tu îi scoți căpușele atât de suplu și firesc.

Încă o zi (fără tine). Destul de liniștită, până la urmă. Încercăm să ne ținem de rutină: mâncăm pe la 18:00, până la șapte jucăm Ligretto sau H. Potter. Plimbare în grup cu câinele. Igiena de seară, masaj etc. și culcare. Apropo de Ligretto: am câștigat pentru prima oară. Primul loc. Învingătorul obișnuit lipsă. M-a avantajat și că am insistat să recalculez bilanțul făcut de Voica. Nu știu, o fi făcut vreun lapsus, dar mi-a numărat cu 10 pucte mai puțin (aș fi ieșit pe locul doi, după Kira). Kira o tot jelește pe Luna: crede că aceasta suferă de dorul tău: ți-i dor de mama, da? – și o mângâie. Și cred că are dreptate, doar că nu spune. E drept că mai plânge uneori după falșii ei copii. Noaptea a ieșit din cameră, și-a adus copilul, adică mingea galbenă, și s-a culcat din nou lângă mine. Cred că responsabilitatea ei de falsă mamă o face să uite de dorul ei pentru falsa ei mamă. Dimineața mai stau vreo juma de oră după ce pleacă fetele, strâng masa, plimb câinele... Când m-a văzut Hausmeister-ul că intru la 8:15 în Institut se uita de parcă mirat la mine – chipurile, ce, n-ai auzit ceasul? 

Prima seară. Cred că m-am descurcat bine. După masă, am plimbat câinele cu fetele. Le-a plăcut și lor (am fost la „grădinița” de câini: Luna s-a jucat copios, a alergat cum știe ea – cercuri-cercuri, apoi venea la noi și smulgea ostentativ din iarbă). Bine că m-ai scutit de a face mâncare, așa am avut mai mult timp pentru hârjoană. E o experiență bună și asta, să fiu și tată, și mamă... Luna seara a venit în pat și te căuta. Și ieri s-a cerut de vreo două ori în camera noastră, a intrat, a făcut un tur adulmecând în jur și, negăsind ce căuta, s-a dus înapoi în pătuțul ei și s-a făcut ghem. Hai, să-ți meargă azi cu dreptul!