Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din septembrie, 2017
O sîmbătă plină, de dimineață pînă seara. Am mers mai întîi cu Kira și Voica la Andy’s Pizza – am băut o cafea cu lapte și biscuiți și ne-am jucat, apoi am mers la Ram-Zam-Zam – un teren de joacă în interior. Mai ales Voica părea cam exaltată –o atrăgea mereu pe Kira în jocurile ei, cam versatile, după cum îi e și firea în aceste situații. La un moment dat, a luat-o pe Kira de mînă și au început a sări de pe un tobogan gonflabil direct pe podea. I-am interzis să facă asta – ar putea ușor să-și frîngă ceva la cădere. Ea totuși a continuat. La a doua încercare m-am opus și a căzut pe o parte. I-am spus atunci că dacă nu respectă regulile de securitate (e drept, stabilite de mine ad-hoc), trebuie să mergem. Oricum, era aproape ora de plecare la cercul de dansuri de la centrul „Curcubeul” – o instituție-fosilă din perioada sovietică, în care toate cercurile pentru copii au rămas gratuite – o adevărată sărbătoare pentru părinți și copii. Pe drum a reînceput vechiul refren al Voicăi că nu v…
Seara o iau pe Voica de la grădiniță. De la o vreme o luăm în fiecare seară la 5. Să petreacă mai mult timp cu noi, adică. Și ea ne aduce aminte în fiecare dimineață să nu întîrziem. Mergem la magazin să-i cumpărăm poneiul promis de bunica, pentru care i-a dat și bani. Mă conduce cu abilitate printre standuri și-mi arată o cutie transparentă cu un ponei violet în interior, pe un raft plin de jucării de aceeași formă și culoare. Ăsta cîntă și îi și luminează aripile, mă lămurește Voica. Observ că nu e un ponei oarecare: e un pegas (mi-am dat seama după aripi) și, în plus, e unicorn. Mi-i teamă că jucăria va naște discordie între surori, deși Kira are și ea un ponei, galben, mai mic. E o modă pe ponei, din cîte înțeleg. O iscodesc pe Voica: îi vei da și Kirei să se joace puțin, nu? – Da, numai dacă voi vrea eu! Tonul ferm al Voicăi nu-mi mai dă drept la replică. În mașină repetăm un cîntec despre toamnă, învățat recent la grădiniță pentru matineul din toamnă. Nu e rău, nu e rău deloc, o…
De două zile de cînd a revenit Kira acasă, pe Aurelia o doboară somnul pe la 10 dimineața. Și o ține cam cît durează un ciclu de somn, adică vreo oră jumate. Ne îmbrăcăm și mergem cu Kira afară. Îmi dau seama cu această ocazie că lucrurile cele mai importante din viața noastră sînt cele mai simple, mai banale și mai repetitive. Și mai ales acele lucruri pe care le faci împreună cu copilul tău îți dau sentimentul tangibil că trăiești. Ne dăm în scrînciob. O întreb dacă nu e prea tare. Ea îmi spune, cu bucurie: da, e prea tare! Și-mi face semn să continui. Am fost și la pădure: ne-am antrenat echilibrul pe un copac doborît. Se simțea mîndră că merge pe un copac, de-a lungul. Ne atîrnăm apoi de bară. Îndată ce cade în brațele mele, mă și trage de mînecă să repet. Nu, acum e rîndul meu, îi zic, și mă mai întind în voie cîteva clipe. Pînă Kira îmi aduce aminte că e rîndul ei. La întoarcere în curte, vrea să mai trecem o dată la tobogan. Accept, nu foarte convins că e momentul. Se dă, iar ș…
Am lăsat-o pe Kira la bunica Maria cam o săptămînă. Între timp, pe un sfîrșit de săptămînă prelungit am dus-o și pe Voica la ceilalți bunei. Așa că am rămas cîteva zile singuri singurei și din capul nostru: adică am muncit pînă am dat cu botu’. Kira pare că a avut o ședere armonioasă la bunica. Din spusele bunicăi, a stat mai mereu pe lîngă ea, o învăța de una, de alta (între altele, să pună zahăr în bucate, nu sare, să danseze, să fotografieze și să pronunțe corect cuvintele). Pe skype se arăta, la fel, mai degrabă veselă și împăcată. Și totuși, părinții ei nu se prea simțeau în apele lor și îi tot promiteau că vin cît de curînd și o iau acasă. Cînd într-un sfîrșit au venit și au întrebat-o dacă vrea să rămînă la bunica (fără să-i ofere alternativă), a spus: da... Și bunica s-a arătat dispusă să mai stea cu nepoata o săptămînă. Duminică dimineața, după micul dejun, am mers cu Kira la pădure, în poiana noastră de la rîpă, care între timp s-a lărgit, pe cînd drumurile s-au îngustat, ia…
Azi Voichița a fost cu totul specială. Adică a fost exact ea însăși, doar că într-o ipostază în care n-am mai văzut-o de mult. Cred că de pe vremea cînd, acum vreo 2-3 ani, ne plimbam prin Berkeley și San Francisco. Ca și atunci, probabil, m-a întîlnit alergînd, mi-a reproșat că n-am venit la cinci, mi-a spus că a rugat-o de cîteva ori pe doamna Maria să mă sune ca să vin mai repede... Mi-am cerut scuze – am fost la sport, Voichița, dar m-am grăbit cît am putut... Apoi am urcat pe bicicletă – ca pe vremuri, de pe Cragmont Avenue – și ne-am rostogolit la vale, pe Miron Costin, vorbind și cîntînd în voie. În drum spre casă am strîns frunze enorme și păstăi lungi dintr-un copac decorativ, ca să le dăruim mamei. Am cumpărat cepe de 12 lei, exact cît am avut în portofel, motiv pentru care n-am mai luat nimic altceva: nici măcar un suc sau un Barney. O dată intrată în casă, Voichița a rămas aceeași: veselă, bine dispusă și în același timp cooperantă și autonomă (adică, așa cum n-a mai fost …