O sîmbătă plină, de dimineață pînă seara. Am mers mai întîi cu Kira și Voica la Andy’s Pizza – am băut o cafea cu lapte și biscuiți și ne-am jucat, apoi am mers la Ram-Zam-Zam – un teren de joacă în interior. Mai ales Voica părea cam exaltată –o atrăgea mereu pe Kira în jocurile ei, cam versatile, după cum îi e și firea în aceste situații. La un moment dat, a luat-o pe Kira de mînă și au început a sări de pe un tobogan gonflabil direct pe podea. I-am interzis să facă asta – ar putea ușor să-și frîngă ceva la cădere. Ea totuși a continuat. La a doua încercare m-am opus și a căzut pe o parte. I-am spus atunci că dacă nu respectă regulile de securitate (e drept, stabilite de mine ad-hoc), trebuie să mergem. Oricum, era aproape ora de plecare la cercul de dansuri de la centrul „Curcubeul” – o instituție-fosilă din perioada sovietică, în care toate cercurile pentru copii au rămas gratuite – o adevărată sărbătoare pentru părinți și copii. Pe drum a reînceput vechiul refren al Voicăi că nu vrea la dansuri. Și anul trecut a încetat să mai meargă la dansuri, la un cerc cu plată din apropierea grădiniței, pentru că nu a mai vrut și gata, deși plătisem pentru o lună înainte. De data asta i-am explicat că sînt lucruri în viață pe care nu doar le facem din simplă plăcere, ci și mai ales pentru că trebuie, de exemplu munca (pentru adulți) sau școala și grădinița pentru copii. Iar dansurile sînt un lucru necesar, pentru că îți antrenează corpul, îi dă plasticitate etc. Nu știu dacă a înțeles argumentul, dar cu siguranță a înțeles că trebuie să meargă la dans, că nu are încotro. După dans, ne-am dus la un magazin și i-am cumpărat costum de dans: tricou negru cu chilot și fustiță albă. Zicea că anume așa vrea pentru că a mai văzut la o fată și i-a plăcut pe dată. Costumul de dans, care m-a costat ceva bani (310 lei + 90 lei pantofii de dans), a jucat ca un argument în plus că nu mai poate da înapoi. Toate bune, dar în povestea asta lipsea ceva, probabil puțină pasiune. Spre seară găsim un film animat, „Balerina”, despre o orfană care evadează din internatul ei și ajunge la Paris, la Opera (Garnier) unde, școlită de o fostă maestră de balet, acum dereticătoare, ajunge cea mai bună dansatoare și este selectată pentru a juca în „Spărgătorul de nuci”. L-a privit cu sufletul la gură, iar după film îi dădea ghes Kirei cu trucuri de balerine. Pentru ca să le mai potolim însuflețirea de dansatoare, le-am pus „Spărgătorul de nuci – Valsul florilor”. N-a fost ușor, dar au mers pînă la urmă la somn. Pun pariu că Voica va visa că dansează balet pe scenă. Sau poate va fi visul nostru, al părinților?  
PS: Dimineața Voica mi-a confirmat presupunea: chiar a visat o balerină dansînd. 

Seara o iau pe Voica de la grădiniță. De la o vreme o luăm în fiecare seară la 5. Să petreacă mai mult timp cu noi, adică. Și ea ne aduce aminte în fiecare dimineață să nu întîrziem. Mergem la magazin să-i cumpărăm poneiul promis de bunica, pentru care i-a dat și bani. Mă conduce cu abilitate printre standuri și-mi arată o cutie transparentă cu un ponei violet în interior, pe un raft plin de jucării de aceeași formă și culoare. Ăsta cîntă și îi și luminează aripile, mă lămurește Voica. Observ că nu e un ponei oarecare: e un pegas (mi-am dat seama după aripi) și, în plus, e unicorn. Mi-i teamă că jucăria va naște discordie între surori, deși Kira are și ea un ponei, galben, mai mic. E o modă pe ponei, din cîte înțeleg. O iscodesc pe Voica: îi vei da și Kirei să se joace puțin, nu? – Da, numai dacă voi vrea eu! Tonul ferm al Voicăi nu-mi mai dă drept la replică. În mașină repetăm un cîntec despre toamnă, învățat recent la grădiniță pentru matineul din toamnă. Nu e rău, nu e rău deloc, o încurajez eu. Mergem să trecem proba la cercul de canto – îi aduc eu aminte. La început se arată cooperantă, dar cînd ajung mai aproape de centrul de creație pentru copii, îmi declară cu hotărîre că nu vrea. De ce? Vreau acasă să mă joc cu Kira! Nicio încercare de convingere sau presiune nu funcționează. Ajunși acasă, remarc cu surprindere că poneiul Voicăi nu-i stîrnește poftele Kirei. Mai tîrziu, zice că poneiul Voicăi e mama poneiului ei, cel mic. Asta explică multe...

De două zile de cînd a revenit Kira acasă, pe Aurelia o doboară somnul pe la 10 dimineața. Și o ține cam cît durează un ciclu de somn, adică vreo oră jumate. Ne îmbrăcăm și mergem cu Kira afară. Îmi dau seama cu această ocazie că lucrurile cele mai importante din viața noastră sînt cele mai simple, mai banale și mai repetitive. Și mai ales acele lucruri pe care le faci împreună cu copilul tău îți dau sentimentul tangibil că trăiești. Ne dăm în scrînciob. O întreb dacă nu e prea tare. Ea îmi spune, cu bucurie: da, e prea tare! Și-mi face semn să continui. Am fost și la pădure: ne-am antrenat echilibrul pe un copac doborît. Se simțea mîndră că merge pe un copac, de-a lungul. Ne atîrnăm apoi de bară. Îndată ce cade în brațele mele, mă și trage de mînecă să repet. Nu, acum e rîndul meu, îi zic, și mă mai întind în voie cîteva clipe. Pînă Kira îmi aduce aminte că e rîndul ei. La întoarcere în curte, vrea să mai trecem o dată la tobogan. Accept, nu foarte convins că e momentul. Se dă, iar și iar. La a patra oară, se culcă pe spate și așa nu pot s-o apuc de tricou ca să nu lunece prea repede, așa că aterizează în forță și se aruncă cu putere înainte, cu fața în pămînt. O ridic cu grijă și o duc în brațe acasă. Aurelia mă probozește că de fiecare cînd ies cu copilul afară îl aduc acasă jimbat. Nu chiar de fiecare dată, îi replic eu pe jumătate de gură.

Am lăsat-o pe Kira la bunica Maria cam o săptămînă. Între timp, pe un sfîrșit de săptămînă prelungit am dus-o și pe Voica la ceilalți bunei. Așa că am rămas cîteva zile singuri singurei și din capul nostru: adică am muncit pînă am dat cu botu’. Kira pare că a avut o ședere armonioasă la bunica. Din spusele bunicăi, a stat mai mereu pe lîngă ea, o învăța de una, de alta (între altele, să pună zahăr în bucate, nu sare, să danseze, să fotografieze și să pronunțe corect cuvintele). Pe skype se arăta, la fel, mai degrabă veselă și împăcată. Și totuși, părinții ei nu se prea simțeau în apele lor și îi tot promiteau că vin cît de curînd și o iau acasă. Cînd într-un sfîrșit au venit și au întrebat-o dacă vrea să rămînă la bunica (fără să-i ofere alternativă), a spus: da... Și bunica s-a arătat dispusă să mai stea cu nepoata o săptămînă. Duminică dimineața, după micul dejun, am mers cu Kira la pădure, în poiana noastră de la rîpă, care între timp s-a lărgit, pe cînd drumurile s-au îngustat, iar unele au dispărut cu totul în urma calamității (zăpada umedă din aprilie). În drum, Aurelia i-a dat Kirei să ducă o pungă cu bombonele cu stafide, ca să meargă cuminte. Kira n-a mai răbdat pînă la poiană, după cum a fost înțelegerea, ci a găurit-o, iar prin gaură le scotea una cîte una și le băga în gură. Prin gaură, bomboanele au căzut însă mai toate jos și, pînă am ajuns în poiană, Kira nu rămăsese mai cu nimica... Cel puțin, la întoarcere Kira va ști drumul spre casa bunicăi, dacă părinții ei se vor încumeta să o lase în pădure. N-am lăsat-o în pădure, bineînțeles, dar am hotărît să o mai lăsăm o săptămînă la bunica, dacă tot asta vor, ambele. În timpul somnului ei de amiază, am aruncat bagajele în mașină și am plecat. 

Azi Voichița a fost cu totul specială. Adică a fost exact ea însăși, doar că într-o ipostază în care n-am mai văzut-o de mult. Cred că de pe vremea cînd, acum vreo 2-3 ani, ne plimbam prin Berkeley și San Francisco. Ca și atunci, probabil, m-a întîlnit alergînd, mi-a reproșat că n-am venit la cinci, mi-a spus că a rugat-o de cîteva ori pe doamna Maria să mă sune ca să vin mai repede... Mi-am cerut scuze – am fost la sport, Voichița, dar m-am grăbit cît am putut... Apoi am urcat pe bicicletă – ca pe vremuri, de pe Cragmont Avenue – și ne-am rostogolit la vale, pe Miron Costin, vorbind și cîntînd în voie. În drum spre casă am strîns frunze enorme și păstăi lungi dintr-un copac decorativ, ca să le dăruim mamei. Am cumpărat cepe de 12 lei, exact cît am avut în portofel, motiv pentru care n-am mai luat nimic altceva: nici măcar un suc sau un Barney. O dată intrată în casă, Voichița a rămas aceeași: veselă, bine dispusă și în același timp cooperantă și autonomă (adică, așa cum n-a mai fost de ceva vreme). A desenat liniștită în camera ei – asta cred că o să-ți placă și ție, îmi zice, aducîndu-mi un desen cu mine cu chip voios și cu doi boboci de fetițe prin părți (după un model mai vechi, pus pe post de imagine de profil pe Facebook). Am citit împreună patru povestiri „la telefon” de Gianni Rodari. A apreciat mai ales „Ploaia din Piomino” – o poveste foarte scurtă, dar densă, despre o ploaie cu bomboane, în care fiecare copil își putea culege bomboane cît îl încap buzunarele. Apoi, am ales să citesc o poveste despre un tip căruia i-a fugit nasul, în semn de protest pentru că stăpînul său se scobea mereu în el cu degetul. E povestea pe care și tăticu mi-o povestea cîndva, în diverse variante, ca să mă dezvețe de același viciu. M-am tot întrebat de ce e Voica azi altfel, adică ea însăși? Poate pentru că a fost la grădiniță, după o vară de vacanțe? Îmi aduc aminte ce plină de voie bună și seninătate era ea după ce o luam de la day care, în Berkeley. Sau poate pentru că s-a redescoperit din nou pe sine, așa cum a fost înainte să vină Kira, cea cu care a trebuit să împarte de atunci încolo și bune și rele, și poznele, dar și afecțiunea părinților? Oare cum se simte Kira acum la bunica, fără Voica, în care se privește mereu ca într-o oglindă?