Treceți la conținutul principal
Luîndu-mi o pauză de la lucrul meu foarte important, am mers cu un coleg pe strada Eremia Grigorescu (nu mă întrebați cine e), care e o stradă foarte importantă, pentru că pe ea se află teatrul Țăndărică. M-a învăluit deodată o duioșie pentru acel loc și pentru întregul oraș. Ah, cîtă satisfacție și voie bună ne-a dăruit acest lăcaș, nouă tuturor și mai ales Voichiței! După spectacol, mergeam de fiecare dată în Grădina Icoanei. Ai spune că în acel parc s-a oprit timpul într-o zi de duminică dimineață. Soarele lucește discret, iar umbrele lăsate de frunzele copacilor ne joacă pe față ca niște copii sprințari. După ce ne săturăm de joacă și hîrjoană, trecem strada și citim afișele la Bulandra. Îmi zic că vom merge neapărat la unul din spectacole. Cu mama. Și cu mine! Da, Voica, și cu tine. Iar Kira nu va merge, pentru că e mică. Kira e mică, într-adevăr, dar ea va merge poate, într-o zi de duminică, cu tine, la Țăndărică. O iau de mînă și mergem fără grabă pînă în parcul de vizavi. Parcul Ioanid. E greu să reziști tentației de a întîrzia cît mai mult timp în acel parc, să probezi toate leagănele și toboganele. Dacă ar fi fost Aurelia, i-ar fi luat Voicăi o înghețată. Pe care ar fi mîncat-o de-o parte, complice, pentru ca să nu ne stîrnească și nouă pofta, căci Kira n-are voie – ea tușește... Colegul mă întreabă dacă vreau să mergem într-o cafenea, Home. Mai potrivită denumire nici că se putea găsi. Sweet home...    

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Kira a început a fi extrem de sensibilă la batjocura Voicăi. Cade jos și se bate cu picioarele de pămînt. Voica jubilează. Uneori, Voica o face pe nevinovata. Eu doar rîdeam, zice. Alteori, e chiar nevinovată și doar rîde. Dar rîsul Voicăi are invariabil același efect asupra Kirei. Cînd rîde mama, Kira se bucură, iar cînd rîd eu, se enervează – observă Voica cu justețe. Cînd era mai mică (2-3 ani), noi rîdeam, iar Voica ne întreba de ce ne bucurăm. Mai tîrziu (4-5 ani), a mai prins la minte, dar a pierdut din simțul umorului. A devenit mai sensibilă la rîsul nostru, chiar și atunci cînd rîdeam fără răutate de boacănele ei. Istoria se repetă în povestea Kirei. Dar în percepția Kirei, rîsul Voicăi e fundamental diferit de al nostru. Noi rîdem cu bunăvoință, iar Voica rîde – în bătaie de joc. I-am atras atenția Voicăi asupra acestui fapt. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spunem. Continua să se bucure de avantajul forței rîsului în fața Kirei. Dar într-o bună zi, i-am sugerat Kirei …
După ce am venit de la mare, am avut credeam eu ideea strălucită de a le face fetelor mele o surpriză. Am cumpărat bilete la Lacul lebedelor, la teatrul de Operă și Balet. N-am vrut să le spunem din timp pentru ca așteptarea să nu le consume statisfacția spectacolului. Între timp, am continuat să ascultăm seara bucăți in Chopin, Débussy, Ceaikovski. Și bineînțeles n-au lipsit nici dansurile de balet improvizate, în timpul ritualurilor noastre simfonice de dinainte de culcare. Ne ziceam că ce mai surpriză plăcută o să le facem. Numai că a apărut o mică problemă. Eu mi-am zis că nu putem să le lăsăm să danseze în timpul spectacolului, așa cum le-a devenit o obișnuință la alte spectacle. Vom deranja spectatorii care vor veni să se delecteze de la muzica și dansul balerinelor din scenă, nu de la cele din sală. Aurelia s-a uitat la mine dezaprobator: cum ar putea sa-i deranjeze? A pus chiar în discuție subiectul la o întîlnire cu prietenii. Unii au părut să-mi dea dreptate, dar cei mai mul…
„Motanul ăsta e profesor. El se întreabă: este profesor sau nu este profesor? Și nu știe care e vocea lui: chiț sau meau...” (Voichița).

Nu știu cum voi, dar eu mă identific perfect cu acest motan...