luni, 10 aprilie 2017

Azi, o întîmplare destul de oarecare la prima vedere mi-a zdruncinat echilibrul existențial, m-a izbit în genunchi și apoi m-a pus din nou pe picioare.

O iau pe Kira de la grădiniță, în timp ce Aurelia și Voica întîrzie la cumpărături. O pun pe scaunul din spate al bicicletei și mergem încet spre casă, altminteri chiar la doi pași. Cum e și de prevăzut, Kira vrea să se mai joace în curte: Mo! (adică să nu merg în altă parte decît în curte!). Și ne jucăm: de la scrînciob (u-ta-ta!) la tobogan (un-ta-ta) la nisipieră (uf, e încă în ștrampii ei albi de la grădiniță...), apoi iarăși dat în leagăn, pe tobogan, nisipieră... și de la capăt. După încă un tur se oprește la nisipieră. Aici dau ghes și alți copii: Mașa aduce o sticlă mare de apă și începe a face ceai și „cacașcă” cu care ne servește generos, spre deliciul celor de față – Vanea, frate-său, Kira și eu însumi. După o vînzoleală bună cu cacașca Mașăi, simt că a venit timpul să o iau pe Kira și să ne îndreptăm spre casă. Încerc să o motivez cu mîncarea – Mo!, cu bomboane („bo”) – Mo!, cu ia uite, vine mama – Kira rămîne de neclintit. Hotărăsc atunci să o iau dur, cu șantaj afectiv: mă fac a-mi strînge bagajele, îmi apuc bicicleta și – pa, Kira, am plecat! La început impasibilă, văzîndu-se abandonată de-a binelea, începe a se agita, ca pînă la urmă să se ridice din nisipieră în căutarea tatălui. Mă găsește după un timp, cu ochii în lacrimi. O iau de mînuță, cu dreapta, cu stînga duc bicicleta și ne facem drum spre ascensor. Îi cedăm liftul Vaniușei și Mașăi, care au a urca de urgență la al optulea. Între timp, jonglez: în mîna stîngă țin bicicleta care se lasă pe o rînă, cu dreapta încă o mai țin de mînă pe Kira, care caută să se elibereze, pînă la urmă cu succes, ridicîndu-se pe scări, pe jos. Kira, vine ascensorul, nu urca, ai grijă că acolo e o bară lipsă... Vine ascensorul. O recuperez pe Kira și o introduc în lift, împotriva voinței ei, după care bag și bicicleta, de-a curmezișul. Iată-ne în sfîrșit la 4. Reazem bicicleta, deschid ușa, o descalț, mai deschid o ușă, și încă una, și-i dau drumul Kirei în apartament. Kira, stai te rog, vin îndată! Închid o ușă, a doua, a treia. Deschid ușa la debara, pe palier, lunec bicicleta înăuntru și... ce grea e!, o agăț de cîrlig. Mă întorc în regim semi-automat, încui ușa cu cheia, o întorc o dată, de două ori, scot cheia și... Ceea ce am văzut în acel moment, întorcîndu-mă spre intrarea în apartament, mi se înfipse ca un căluș în fundul gîtului. Toate trei uși deschise vraiște. Mă arunc săgeată în apartament: Kira! Ki-ra! Ki-i-ra! Tăcere absolută. Alerg dintr-o cameră în alta – Kira! Kira! Kira! Nimeni. Țîșnesc din apartament pe palier: Kira! Kira! Kira-a-a! Nu știu unde să o iau, pe scări în sus sau în jos. Observ că geamul de la intervalul dintre etaje a fost lăsat deschis, poate de vecinul care mai fumează uneori, ilegal, în scară. E un geam de înălțimea unui copil de doi ani, proiectat anapoda chiar din podea. Scot capul afară – scrutez cu înfrigurare totul de sus în jos și de jos în sus, mă uit pe platforma de la etajul 1 – nimic (îmi aduc aminte că acum vreo zece ani, motanul nostru, în călduri, a sărit de la geam pe acea platformă, și supraviețuise). Închid geamul în grabă, dar cu multă băgare de seamă și alerg în jos pe scări: încă un geam deschis! Îl închid și pe ăsta și iarăși în jos. Kira! Kira! Kir-r-a! Liniște de mormînt. Ies în fugă afară: mă mai uit împrejur cu un instinct ascuțit de animal rănit: nimic. Doamnă Maria, nu ați văzut-o pe Kira? – Nu, unde era? Kira! Kira! Din nou pe scări în sus. Mă trezesc din delirul căutării tot mai disperate la al zecilea. Kira! Din nou jos, la al patrulea... În apartament, o caut în fiecare colț: Kira! Iarăși pe palier... Kiraaa! Nici un sunet, pînă cînd, două clipe mai tîrziu, auzii de undeva un soi de icnet sau scîncet, un sunet de copil, dar care nu semăna deloc cu vocea totuși destul de puternică de regulă a Kirei. Nu poate fi din lift, pentru că tocmai verificasem. În disperare de cauză deshid debaraua cu două întorsături iuți de cheie... Mă îndrept printre lăzi, căldări de vopsele, un cadru de ușă, tot felul de lucruri considerate utile... În colț, sub bicicleta agățată, Kira se ițea din picioare spre o minge prăfoasă.  Kira... O ridic de subsuori. Mo!... Obrajii îi erau lipicioși de lacrimi. 
Ce a urmat după a fost o adevărată baladă de dragoste paternă pentru o fiică regăsită.