La început Kira a învățat a spune un singur cuvînt.
E previzibil: mama. Toată lumea Kirei era una și bună, o apă și-un pămînt. Cînd
a apărut al doilea cuvînt, la fel de firesc – tata, universul Kirei s-a ridicat
temeinic pe două axe. Totul în jurul ei prindea sens în raport cu aceste două
dimensiuni. Mama... – ne arăta Kira la te miri ce, în general ceva ce se mănîncă,
se bea sau te ajută într-un fel sau altul. De cealaltă parte, tata deveni sinonim
pentru orice forță care pune în mișcare lucrurile, însuflețite sau ba: lumina
electrică, apa din robinet sau vremea de afară. Și totuși, lumea Kirei se înălța dintr-o
bucată, indivizibilă. Cele două axe se sprijineau cu trăinicie una în alta. Tot ce nu era mama era tata și invers.
- Mama!?
- Ce, Kira?
- Tata.
- Tata!?
- Da, Kira?
- Mama.
Buclă închisă.
Buclă închisă.