Ne-am întors în sfîrșit acasă, din Canada. Vacanță fără copii. Iar copiii au stat trei săptămîni, fără părinți. Ne-am odihnit unii de alții, cum ar veni. Și ne-a reușit, ba încă ni s-a făcut și dor, fără supărări și șantaje emoționale. Cînd am plecat la Paris și am lăsat-o pe Voichița, la numai un an, la întoarcere s-a făcut că nici n-o vede pe maică-sa. De data asta ne-am schimbat strategia: nu ne-am mai fofilat pe furiș, le-am spus ambelor că plecăm, unde, cu ce scop – Kirei a fost mai greu să-i explicăm toate astea, dar a prins esențialul: că plecăm pe mai mult și o lăsăm cu buneii. Și a mers. N-a pus întrebări jenante (de genul de ce fără ea?). Am vorbit cu ele pe skype: ne-au cîntat, dansat și desenat, pe rînd, fiecare din skype-ul ei. Nu s-a lăsat desigur fără lacrimi și sughițuri, de o parte și de alta a sticlei, dar am fost undeva, acolo, n-am fost lipsă.

Familia noastră în ochii Voicăi. O surpriză pentru mine după o săptămînă petrecută la bunica Maria.

Voica s-a întors acasă. Ieri dimineață nimic nu lăsa să se bănuiască această întoarcere. Dimineața s-a sculat singură, a închis ceasul deșteptător și a venit la mine, să mă trezească. S-a spălat pe față, a mers la toaletă, am ales împreună hainele pentru grădiniță – fără cea mai mică rezistență. Dimpotrivă: cu entuziasm. Nu pot să zic că mi-a displăcut. Am început să mă obișnuiesc chiar cu această fire a Voicăi și mă întrebam oare ce anume în persoana și temperamentul meu i-a putut stimula o conversiune atît de impresionantă.  După grădiniță, am mers împreună la spital, la Aurelia și la Kira și acolo am fost martor la transformarea Voicăi din ea în ea însăși. A început a alerga după Kira, deși în drum i-am ținut lecții de bună purtare la spital, căci Kira e slăbită, înțelegi?, să n-o pupi și să n-o îmbrățișezi, e mai prudent așa. Ajunși pe loc, toate regulile decretate de mine în mașină au căzut în desuetudine. Voica, n-o strînge în brațe pe Kira! Nu alergați sub geamul medicului-șef! Credeam – sau speram? – că transformarea Voicăi într-un copil cuminte va fi una definitivă. Ei bine, nu.

Azi Kira a avut o intoxicație. De la lapte. Ce sarcasm al destinului pe capul ei, tocmai ei să i se întîmple asta, căreia îi place atît de mult să bea oati... totoș (gustos)... Am stat cît am stat și cînd am văzut că se agravează, am chemat salvarea, Aurelia și-a făcut bagajul cu stoicism și s-au lăsat duse la spitalul de boli infecțioase pentru copii.

Aurelia o hrănește pe Kira, deși aceasta e deja la o vîrstă respectabilă cînd ar putea să se hrănească de una singură. Își cere dreptul la atenție, cum ar veni. Voica o vede și spune că vrea și ea să fie hrănită. Am doar două mîini, Voica – îi răspunde Aurelia pe un ton ușor victimizat. - Păi da, cu una o hrănești pe Kira, iar cu a doua pe mine – se bucură Voichița că a găsit atît de repede o soluție și pentru capră, și pentru varză.  

Copilelor mele, care m-au educat cu dragoste și răbdare, deși nu întotdeauna cu succes...

Kira continuă să-și vorbească propria limbă, cu perseverență și demnitate, în ciuda influenței și presiunilor lingvistice venite din partea majorității. Poate să repete același cuvînt de zeci de ori, pînă îi deprindem sensul. Acum în casa noastră s-a instaurat un bilingvism sănătos, în care fiecare își vorbește limba, înțelegînd totodată graiul celuilalt. Cînd mergem cu Kira în vizită, o facem pe interpreții, mîndri de familiaritatea pe care o avem cu această limbă arhetipală. Iar cînd e doar ea cu soră-sa, Voica își asumă această sarcină.