Ne-am întors în sfîrșit acasă, din Canada. Vacanță fără copii. Iar copiii au stat trei săptămîni, fără părinți. Ne-am odihnit unii de alții, cum ar veni. Și ne-a reușit, ba încă ni s-a făcut și dor, fără supărări și șantaje emoționale. Cînd am plecat la Paris și am lăsat-o pe Voichița, la numai un an, la întoarcere s-a făcut că nici n-o vede pe maică-sa. De data asta ne-am schimbat strategia: nu ne-am mai fofilat pe furiș, le-am spus ambelor că plecăm, unde, cu ce scop – Kirei a fost mai greu să-i explicăm toate astea, dar a prins esențialul: că plecăm pe mai mult și o lăsăm cu buneii. Și a mers. N-a pus întrebări jenante (de genul de ce fără ea?). Am vorbit cu ele pe skype: ne-au cîntat, dansat și desenat, pe rînd, fiecare din skype-ul ei. Nu s-a lăsat desigur fără lacrimi și sughițuri, de o parte și de alta a sticlei, dar am fost undeva, acolo, n-am fost lipsă.
Cînd am apărut în ușa casei de la Mugurel, Kira a stat o clipă în suspensie – poate s-o fi gîndit că e skype sau vreun alt vicleșug tehnologic. Și apoi ne-a sărit în brațe. Părea mai grea și mai mare. Pe skype rămăsese așa cum era la plecare și chiar se făcea mai ușoară pe zi ce trece, tot mai ușoară...
Ne arată desenul ei cu mama, tata și Chichita (Voichița). O întrebăm unde e ea. Bunelu’ se dă cu părerea că ea era pictorul și deci nu s-a pus pe sine în portret. Într-adevăr, că doar nu e Velazquez... Deși copiii mai obișnuiesc astfel de mises-en-abyme. Cred mai degrabă că a pus în imagine exact ceea ce era mai relevant pentru ea în acel moment. Un fel de prezențe absențe. Pe cînd ea, bunica și bunelul erau oricum, acolo, și deci irelevanți. Hei, salut, Kira! Aiuși, tata! Acum ne poți desena pe toți, din nou împreună. Cel puțin pînă o integrăm și pe Voica. Sau mai curînd o poți desena doar pe ea. Privindu-ne cu dor din albul hîrtiei.
