Azi Kira a avut o intoxicație. De la lapte. Ce sarcasm al destinului pe
capul ei, tocmai ei să i se întîmple asta, căreia îi place atît de mult să bea oati... totoș (gustos)... Am stat cît am stat și cînd am văzut că se
agravează, am chemat salvarea, Aurelia și-a făcut bagajul cu stoicism și s-au
lăsat duse la spitalul de boli infecțioase pentru copii.
Am rămas stăpîn pe casă. Cu Voica, pe care am luat-o de la grădiniță. De ce-ai venit așa de tîrziu? Îi spun întîmplarea cu Kira, voma și spitalul. – Îmi va fi dor de mama. Și de Kira... S-a resemnat pînă la urmă. În rest, a fost ca într-o seară aproape obișnuită. Am mers la un teren de joacă (cel făcut de Plahotniuc...), apoi acasă și: zmeură cît încape caise iaurt desen animat mîncare vopsit o inimă de ghips – asta e pentru bunica Margareta – spălat inhalații pîș în gît picături în ochi frecții program muzical cu Bizet (mai vrei una? – nu, ajunge...) citit povești inspirate din Esop și... Culcare. Mi-a scăpat ceva? Acum că m-am retras din tot iureșul ăsta al lucrurilor musai de făcut înainte de culcare, îmi dau seama că Voica a fost fundamental diferită de cum e ea de obicei. Toată seara cap coadă a fost excesiv de cuminte, cooperantă, rezonabilă. Ar fi trebuit să-mi flateze sentimentele de tată de familie care se mîngîie satisfăcut pe burtă atunci cînd toate în jurul său se aranjează după regula lucrurilor. Dar a sfîrșit prin a mă îngrijora de-a binelea... Unde a plecat fata mea cea zvăpăiată, jucăușă, de nestăpînit? Nu s-a dus cumva și ea cu Kira și mama ei? Atunci vă așteptăm acasă. Și aduceți-mi-o și pe Voica...
