Seara Voica ne-a destăinuit că la grădiniță i-a spus doamnei Luminița că niște fetițe din grupa ei au mîncat bomboane. Eu cu Aurelia am rămas descumpănite. – Și ce, adică, le-ai pîrît? Păi n-ai adus și tu niște bomboane într-o zi la grădiniță, pe care le-ai mîncat cu Iulia și cu Dașa? Dacă vei mai face așa, prietenele tale nu vor mai avea încredere în tine și vor ascunde de tine secretele lor. Voichiței nu i-au plăcut vorbele mele. A doua zi dimineața, ducînd-o la grădiniță, am vrut să-mi nuanțez punctul de vedere și i-am spus că uneori este bine să denunți anumite fapte rele pe care unii copii sau oameni mari le pot face, de exemplu atunci cînd bat alți copii sau cînd chinuie animale, cînd îi fac cuiva rău, într-un cuvînt. Dar atunci cînd mănîncă pe ascuns o bomboană, nu e mare lucru – nu fac rău nimănui, numai dacă nu ești invidioasă... Voica a fost de acord. Dar ca să schimbăm tema, ea mă roagă să-i povestesc, ca în altă zi, amintiri din copilărie. Fiind în pană de subiecte de povești, cu o zi înainte dimineața am început să-mi depăn amintirile din copilăria mea de pe strada Pirogov. I-am povestit la început despre un caz hazliu, de acum vreo 40 de ani, despre cum frate-meu a ascuns în debara niște dulciuri: bomboane, napolitane, apă dulce. Cînd tata i-a descoperit ascunzătoarea, l-a rușinat. Ca să fac povestea și mai instructivă, i-am povestit Voichiței că tatăl meu – bunelul ei, după ce a descoperit ascunzătoarea, mi-a dat 15 copeici ca să-mi cumpăr înghețată. Cînd fratele meu a văzut înghețata, a zis că vrea să se împartă cu mine cu dulciurile, doar dacă mă împart și eu cu el. Atunci tata i-a dat și lui 15 copeici pentru înghețată, cu condiția că nu va mai ascunde de alți membri ai familiei dulciuri în debara.
Apoi i-am spus că, pe strada Pirogov, am avut o curte frumoasă, care acum nu mai e așa frumoasă. Atunci avea o grădină cu pomi, flori și multă poamă agățătoare. Cît vezi cu ochii, doar loc pentru joacă. Saraiuri, acoperișuri, iar casele aveau beciuri și poduri. Pe toate le-am explorat și le-am cercetat. Unul din locurile noastre preferate erau podurile caselor – al nostru era un pod mare, spațios, în care puteai găsi diverse lucruri interesante: cărți și obiecte vechi, valize. Cînd am crescut mai mari, cu un prieten am deschis o valiză din astea și acolo am descoperit, puse păturele cu grijă, un rînd de haine femeiești de modă veche, care atunci ni s-au părut foarte elegante. Prietenul meu vroia să le îmbrace. Acoperișul casei noastre era și el un loc deosebit. De pe el puteai vedea panorama întregului cartier. Și ne puteam striga prietenii din curtea vecină.
Hai mai spune, mai spune, mă îndemna Voichița de fiecare dată cînd mă opream să-mi trag sufletul. Și am continuat... Despre cum un alt prieten de-al meu s-a certat cu părinții și și-a petrecut noaptea în podul casei noastre, dar i-a fost așa de frig și frică că după asta n-a vrut să mai fugă vreodată de-acasă...
Amintirile tale de parcă ar fi niște povești. Mulțumesc, Voica. Sper că îți vor fi interesante și mai tîrziu.
