jurnal de tatic

Kira a rămas din nou acasă, de astă dată o poveste cu febră de 37,6oC (care va trece a doua zi la fel cum a și venit). Voichița e bucuroasă. Pentru că asta înseamnă că îi voi povesti din nou amintiri din copilărie. Să luăm sau să nu luăm mașina de la parcare? Păi dacă e cu amintiri, nu avem nevoie de mașină! Cu atît mai mult că e vreme frumoasă, cu ger și soare. Ne îndreptăm pe cărarea noastră preferată, cea care ne dă cel puțin o iluzie de cîmp într-un morman de asfalt și gheață. Și mă pun pe depănat amintiri.Cînd eram mici, tatăl meu - adică bunelul tău – ne lua seara la cross. Ce e crossul? Ah, asta ne întrebam și noi la început. Crossul însemna de fapt să alergăm pînă în Parcul comsomolist (azi Valea Morilor), să înconjurăm lacul și să ne întoarcem acasă. Dar prietenul nostru Sergiu nu știa ce e asta cross. Într-o zi l-am luat cu noi să-i arătăm. Și am alergat pînă în parc, pe scările mari la vale, și de acolo pînă la monumentul lui Maiakovski (dispărut mai tîrziu, în vîltoarea renașterii naționale). Am ajuns la monument, l-am înconjurat și am luat calea de întoarcere, așa cum făceam și în alte seri. Sergiu a înțeles atunci că acel om cu mîna ridicată patetic în aer era chiar el – Cross-ul. A fost foarte mulțumit în acea seară că l-a văzut și cu siguranță s-a dus acasă și i-a povestit mamei impresiile descoperirii sale. A doua zi ne hîrjoneam pe seama lui Sergiu și îl provocam să-i arătăm din nou Cross-ul, dar prietenul nostru nu s-a lăsat înșelat, căci între timp cineva a avut grijă să-i lămurească ce e cu crossul. Totuși, nici el, nici noi n-am înțeles prea bine atunci, deși n-am vrut să ne recunoaștem vreodată ignoranța, este de ce să alegăm o cale atît de lungă, dacă nu pentru a-l saluta pe Cross în singurătatea sa de pe postamentul din mijlocul parcului.