În acest moment, Aurelia doarme cu Voichița. Kira a adormit în patul ei,
după cîteva tentative de a pătrunde și ea în patul Voicăi, lîngă mama. Ai zice
că toată lumea se ceartă în casa asta pentru a dormi cu Aurelia. În afară de
mine care m-am resemnat, pe semne, să dorm de unul singur. Pentru
corectitudine, ar trebui să amintesc că ieri seara Aurelia se pregătea să o
primească pe Voica în patul nostru conjugal, pentru că așa s-au înțeles ele, ca
două prietene. Ei și, desigur, eu, mascul dominant ce mă aflam, m-am opus cu
tărie, ba chiar și le-am dat jos din pat, la propriu. Și am zbierat că nu, nu
și nu! Ei și atunci Aurelia și Voichița s-au retras supărate în camera
copiilor. Pentru ca să mă explic ar trebui să spun că înainte de asta, Kira a
bătut de cel puțin 15 ori în ușa bibliotecii, unde ne refugiem noi după ce
adorm copiii pentru niscaiva muncă la calculator. De fiecare dată vroia și
cerea ceva: apă (3 ori), la WC (de 3 ori), mîncare (de 2 ori), ca să-mi spună
ceva (3 ori), ca s-o urc în pat / s-o învelesc (3-4 ori) și alte motive (n
ori)... Bine, și Voica apăruse în cîteva rînduri, dar s-a potolit într-un
sfîrșit, încît eram sigur că doarme. Cînd am venit și eu să-mi odihnesc
mădularele după o zi agitată, o văd pe Voica în patul nostru, pe mijloc (și-a
adus și perna), Aurelia încerca să-mi explice ceva. Ați înțeles că somnul
copiilor și – prin ricoșeu – somnul părinților e un subiect sensibil în casa
noastră.
Totul a început de fapt cu Voichița, acum cinci ani.
Cu Kira a fost și a rămas cu totul diferit.
Aurelia a vrut să o păstreze mai aproape de ea, să-i simtă căldura, ritmul
respirației, să-i anticipeze nevoile, mai ales că, după părerea ei, metoda
franceză ar fi înstrăinat-o pe Voica de ea. Șederea noastră la București a
pecetluit cumva această decizie: schimbarea locului, spațiul mai mic, toate au
predispus să acceptăm mai ușor această schimbare „conservatoare”. Dar Kira a
fost de la bun început greu de domesticit. Pe cît de blîndă și cooperantă se
arăta ziua, pe atît de haotică și rebelă se manifesta pe timp de noapte. Patul
în care dormeau Aurelia și Kira (Voichița trecuse în patul meu) devenise un
adevărat cîmp de bătaie. Cînd a apărut pătuțul pentru copii mici, împrumutat de
Vasile, credeam că lucrurile se vor așeza de la sine. Dar n-a fost. Într-o
dimineață, cînd am intrat în dormitorul Aureliei și Kirei, am văzut ceva ce și
acum îmi stăruie periodic ca o imagine anti-utopică despre creșterea copiilor.
Aurelia zăcea pe pat de-a lungul gardului pătuțului cu fața în sus, cu gura
întredeschisă și cu o mînă băgată printre gratiile de lemn, Kira de partea
cealaltă a gardului ținînd-o strîns în mînuțele ei dolofane. După ce am revenit
la Chișinău, credeam din nou că restabilirea locului le va repune pe toate la loc.
În realitate, Kira a rămas la fel de drăguță ziua și de nestăpînit pe timp de noapte.
Aurelia a schițat o tentativă de a aplica „metoda”, dar de fiecare dată apăreau
motive întemeiate care îi sabotau buna intenție. Nu vezi că suferă? Are crampe,
grețuri, dureri de gît, dureri de măsea, febră, inflamații, erupții, diaree, cefalee,
logoree sau vărsat de vînt. Și pînă la urmă o lua în patul nostru. Și o ia și
acum, de cînd are varicelă. Așa încît Kira și-a făcut o obișnuință: atunci cînd
nu plînge să o cheme pe maică-sa să o ia, vine singură, tîrșîindu-și picioarele
prin sacul de dormit cu o abilitate de pinguin. Și pentru că eu nu pot să dorm
lîngă ea – deși, de regulă, îmi protejez capul cu plapuma de pumnii ei aruncați
de parcă din întîmplare – mă mut eu de bună voie în patul ei, un pat mai mic și
mai puțin comod, firește, dar care îți dă suficientă liniște și protecție, pe
care le-am pierdut în patul meu de origine.