Rămînem singuri cu Voica, după ce mama pleacă
la Iași, pe cînd Kira e la bunei. Facem dezordine, apoi curat. Facem mîncare,
apoi mîncăm – mai ales eu. Ne plimbăm pe afară, la pădure.
Afară, Voica se dedă unui exercițiu de cruzime
aparent gratuită: omoară un gîndăcel vaca domnului, răzîndu-l cu talpa pantofului
de asfalt. După care rîde frenetic. O malițiozitate de demiurg capricios – să-și
arate că e cea mai puternică, că poate cruța și lua viața oricărei gîngănii. Încerc
să-i stimulez empatia: și dacă cineva mai mare decît tine te-ar strivi așa de
asfalt, ți-ar plăcea? Nu, dar cine să...? Are cine. Nu sîntem noi cei mai grozavi
pe lume...
– Ah, mă tem! Unde-i că o să-l bat.
- Păi din cîte se vede, lui ar trebui să-i fie
teamă de tine, nu ție de el?
Ajungem și la niște albini care explorau resursele
împrejurimilor.
- Aaa... Albine!!! Al-bine gre-țoa-se!
- Dacă-s așa de grețoase de ce le mănînci
mierea?
- Dar ele împung! L-au împuns pe urs!...
- ...
Căutăm urzici, ca să le strîngem, apoi să le
gătim și să le mîncăm... N-am mai găsit. Găsim în schimb niște bușteni, buni de
încălecat și de încălzit pe ei la soare.
Acasă, Voica scoate din sertare vreo șapte pufoșenii
și le așază în rînd pe canapea. De ce? Ele vor să se uite la desene animate, îmi
declară Voica pe un ton hotărît... Mă supun presiunii mulțimii și îi dau
telecomanda. Doar pînă la masă!...
Pentru seară pregătim un concert surpriză în
cinstea mamei care „vine de la Iași, plină de bucurii...”.