Treceți la conținutul principal
De cîteva zile Kirei îi cresc două măsele. Nu știam sau uitasem că măselele cresc atît de dureros. Odată cu ea, suferim cu toții, la pachet. E uluitor cum poate să te transforme o banală durere de măsea. Ziua ai zice că e un copil ca toți copiii. Noaptea devine un adevărat vîrcolac cu gingiile în flăcări. Tot în această perioadă am hotărît să o mutăm din patul ei de bebeluș – cu gard, în patul de copil mare, care o aștepta răbdător, suspendat pe verticală.
Tot așa agitată, mai ales pe timp de noapte, se făcuse în prima săptămînă după ce am dat-o anul trecut la grădinița particulară (centrul de dezvoltare) de lîngă pădure. Și atunci am umblat vreo două săptămîni cheauni de nesomn. Pînă s-a acomodat. Prin urmare, asta urmează să facă și aici, cel puțin în cazul în care grădinița are vreo relevanță în toată această poveste.
Bineînțeles, cu atîtea calamități căzute buzna peste ea, Kira a preferat să doarmă cu maică-sa, lucru asupra căruia tatăl ei, altminteri intransigent în această privință, a trebuit să cedeze.
Am observat la un moment dat că durerile de dinți s-au întețit, iar spectacolul suferinței de măsele devenea tot mai puțin convingător. Mama ei, credulă de fire în tot ceea ce privește copiii (mai puțin cu soțul ei), o aducea mereu în patul conjugal drept recompensă pentru simularea reușită a durerii sau, atunci cînd tatăl zicea că nu mai vrea să doarmă într-un pat cu două femei agitate, se muta ea în patul Kirei. Cum ar veni, nu i-au răsărit încă măselele de minte, dar cu siguranță s-a făcut mai mintoasă.
O putem totuși înțelege. După ce că îi apar măselele, am dat-o la grădiniță, am mutat-o într-un alt pat, cu ocazia asta Aurelia i-a mai luat și așternut nou (cu Elsa, inscripționat cu mesajul programatic: „Следуй за своей мечтой („Urmează-ți visul”)), nu-i mai dăm sacul de dormit (e prea cald sub plapuma de iarnă), ce mai urmează?
Ieri seara Kira se pare că s-a resemnat cu noul pat și cu toate celelalte. Și-a revendicat totuși văcuța cea grea (cea adusă cîndva de mine din Germania pentru Voichița, burdușită cu semințe de levănțică, iar acum curată – spălată la mașină și uscată de rînd cu celelalte pufoșenii). A strîns vaca în brațe cu tărie, singurul fundament de stabilitate în acest iureș de schimbare și suferință. 

Postări populare de pe acest blog

Mîine e revelionul. Copiii sunt la bunei – Voica e la bunica Maria, Kira la Mugurel. S-au rânduit, după ce Kira a stat la bunica Maria (ca să mai prindă la puteri după un virus). Între timp, am sărbătorit Crăciunul și ziua Aureliei. Sau mai degrabă invers: ziua Aureliei și apoi Crăciunul. În tradiția familiei noastre, aceste două date sunt legate, oricum. Crăciunul vine neapărat cu suita de miracole, pe care le pregătește Aurelia din timp, cu grijă: cumpără cadouri pe care le împachetează frumos și le pune sub brad, pentru toți cei de față în dimineața de 25 decembrie. Dar pentru că mie nu-mi place să cumpăr cadouri – și, da, și pentru că am și o scuză credibilă în acest an: piciorul – și-a pus sub brad un cadou și pentru sine. În acest an am ezitat pentru prima dată dacă să mai vină Moș Crăciun acasă. În alți ani am fost eu însumi pe post de Moș. Anul trecut am rugat un vecin să se deghizeze în Moș Crăciun și să ne aducă daruri, tocmai pentru ca să nu mă recunoască Voica. Ea totuși z…
De fiecare dată când auzeam publicitatea la Gurinel (care era cam așa: un băiețel se tot scărpina în cap și țipa: „mă pișcă, mă mănîncă!...”) mi se părea cea mai oribilă și sordidă publicitate. Mi se părea ciudat și obraznic să uzurpezi atenția publicului cu o asemenea porcărie de publicitate. Când am ajuns la Căușeni de Crăciun pe vechi, bunica Maria ne-a spus în sfîrșit ceea ce tăinuia de vreo două zile. A descoperit în capul Voicăi păduchi și lindine. Am fost mirați, contrariați, oripilați. De unde să aibă copilul nostru păduchi și lindine? Și de ce mama soacră nu ne-a spus mai devreme? Îi era rușine și să ne spună asta la telefon. La farmacie, ne-am amintit îndată de publicitatea nesuferită de la Gurinel. Farmacista îi spunea Aureliei, ca s-o consoleze, că păduchii vin la cap curat. Nu prea îmi puteam imagina cum păduchii ar putea evita capurile murdare și urît mirositoare... Oare și păduchii și-au mai înmuiat moravurile? Bunica îi recomanda Voicăi discreție: să nu spună nimănui c…
Am dus-o pe Kira la dentist. Medica era o tipă de gașcă, făcea glume cu ea. I-a pus un desen animat cu Mașa și ursul și apoi i-a curățat dintele tot mai mult în joacă. A întrebat-o ce fel de plombă vrea: albă sau colorată? Colorată, firește. Ce culoare? Roz! I-a pus pe gingii un gel cu gust de căpșună și i-a spus că o va gîdila puțin. Și într-adevăr, Kira rîdea căprește, de parcă ar fi gîdilat-o cineva. Tu plîngi sau rîzi? - o întrebă medica. Rîd, preciză Kira. Dar era clar că rîde ca să nu plîngă. Ne-am dus acasă mîndri, cu plombă roz și diplomă roz de fată curajoasă și cu zîmbet frumos. Ce plînsete dramatice făcea Voichița cînd i-a pus prima plombă, cu tot cu anestezie locală! Credeam că vom fi nevoiți să acceptăm anestezie totală. Un bun argument pentru a nu mînca multe bomboane și a ne spăla pe dinți de două ori: dimineața și seara.