Treceți la conținutul principal
De cîteva zile Kirei îi cresc două măsele. Nu știam sau uitasem că măselele cresc atît de dureros. Odată cu ea, suferim cu toții, la pachet. E uluitor cum poate să te transforme o banală durere de măsea. Ziua ai zice că e un copil ca toți copiii. Noaptea devine un adevărat vîrcolac cu gingiile în flăcări. Tot în această perioadă am hotărît să o mutăm din patul ei de bebeluș – cu gard, în patul de copil mare, care o aștepta răbdător, suspendat pe verticală.
Tot așa agitată, mai ales pe timp de noapte, se făcuse în prima săptămînă după ce am dat-o anul trecut la grădinița particulară (centrul de dezvoltare) de lîngă pădure. Și atunci am umblat vreo două săptămîni cheauni de nesomn. Pînă s-a acomodat. Prin urmare, asta urmează să facă și aici, cel puțin în cazul în care grădinița are vreo relevanță în toată această poveste.
Bineînțeles, cu atîtea calamități căzute buzna peste ea, Kira a preferat să doarmă cu maică-sa, lucru asupra căruia tatăl ei, altminteri intransigent în această privință, a trebuit să cedeze.
Am observat la un moment dat că durerile de dinți s-au întețit, iar spectacolul suferinței de măsele devenea tot mai puțin convingător. Mama ei, credulă de fire în tot ceea ce privește copiii (mai puțin cu soțul ei), o aducea mereu în patul conjugal drept recompensă pentru simularea reușită a durerii sau, atunci cînd tatăl zicea că nu mai vrea să doarmă într-un pat cu două femei agitate, se muta ea în patul Kirei. Cum ar veni, nu i-au răsărit încă măselele de minte, dar cu siguranță s-a făcut mai mintoasă.
O putem totuși înțelege. După ce că îi apar măselele, am dat-o la grădiniță, am mutat-o într-un alt pat, cu ocazia asta Aurelia i-a mai luat și așternut nou (cu Elsa, inscripționat cu mesajul programatic: „Следуй за своей мечтой („Urmează-ți visul”)), nu-i mai dăm sacul de dormit (e prea cald sub plapuma de iarnă), ce mai urmează?
Ieri seara Kira se pare că s-a resemnat cu noul pat și cu toate celelalte. Și-a revendicat totuși văcuța cea grea (cea adusă cîndva de mine din Germania pentru Voichița, burdușită cu semințe de levănțică, iar acum curată – spălată la mașină și uscată de rînd cu celelalte pufoșenii). A strîns vaca în brațe cu tărie, singurul fundament de stabilitate în acest iureș de schimbare și suferință. 

Postări populare de pe acest blog

Kira a început a fi extrem de sensibilă la batjocura Voicăi. Cade jos și se bate cu picioarele de pămînt. Voica jubilează. Uneori, Voica o face pe nevinovata. Eu doar rîdeam, zice. Alteori, e chiar nevinovată și doar rîde. Dar rîsul Voicăi are invariabil același efect asupra Kirei. Cînd rîde mama, Kira se bucură, iar cînd rîd eu, se enervează – observă Voica cu justețe. Cînd era mai mică (2-3 ani), noi rîdeam, iar Voica ne întreba de ce ne bucurăm. Mai tîrziu (4-5 ani), a mai prins la minte, dar a pierdut din simțul umorului. A devenit mai sensibilă la rîsul nostru, chiar și atunci cînd rîdeam fără răutate de boacănele ei. Istoria se repetă în povestea Kirei. Dar în percepția Kirei, rîsul Voicăi e fundamental diferit de al nostru. Noi rîdem cu bunăvoință, iar Voica rîde – în bătaie de joc. I-am atras atenția Voicăi asupra acestui fapt. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spunem. Continua să se bucure de avantajul forței rîsului în fața Kirei. Dar într-o bună zi, i-am sugerat Kirei …
După ce am venit de la mare, am avut credeam eu ideea strălucită de a le face fetelor mele o surpriză. Am cumpărat bilete la Lacul lebedelor, la teatrul de Operă și Balet. N-am vrut să le spunem din timp pentru ca așteptarea să nu le consume statisfacția spectacolului. Între timp, am continuat să ascultăm seara bucăți in Chopin, Débussy, Ceaikovski. Și bineînțeles n-au lipsit nici dansurile de balet improvizate, în timpul ritualurilor noastre simfonice de dinainte de culcare. Ne ziceam că ce mai surpriză plăcută o să le facem. Numai că a apărut o mică problemă. Eu mi-am zis că nu putem să le lăsăm să danseze în timpul spectacolului, așa cum le-a devenit o obișnuință la alte spectacle. Vom deranja spectatorii care vor veni să se delecteze de la muzica și dansul balerinelor din scenă, nu de la cele din sală. Aurelia s-a uitat la mine dezaprobator: cum ar putea sa-i deranjeze? A pus chiar în discuție subiectul la o întîlnire cu prietenii. Unii au părut să-mi dea dreptate, dar cei mai mul…
„Motanul ăsta e profesor. El se întreabă: este profesor sau nu este profesor? Și nu știe care e vocea lui: chiț sau meau...” (Voichița).

Nu știu cum voi, dar eu mă identific perfect cu acest motan...