Treceți la conținutul principal
De cîteva luni, mai exact de cînd am început să o luăm pe Voichița cu o oră mai devreme, ea ne amintește de fiecare dată să nu uităm să o luăm la 5. – Să mă iei la cinci, fără nici un minut! Mai nou, ne spune să o luăm la 4. – Păi, Voica, nu spuneai de obicei să te luăm la 5? – Dar nu știi că s-a schimbat ora? De fapt, a trecut vreo lună de cînd s-a schimbat ora. Și oricum nu sînt sigur că în interesul Voicăi.

Azi am venit la grădiniță mai devreme și am trecut mai întîi pe la Voica. Exact în momentul în care ieșeau afară. – Tata, mulțumesc că ai venit și mai devreme! E ora mea preferată. Era ora 4 și 20.

Apoi trecem să o luăm pe Kira. Cînd ne vede, vine să ne arate desenul ei, dar cînd își dă seama că am venit să o luăm acasă, începe să scîncească că nu vrea acasă, că vrea să rămînă la grădiniță. Asta-i bună! La un moment dat, vine și doamna educatoare, la început intrigată, apoi vizibil flatată de plînsul Kirei. – Ți-a plăcut azi la grădiniță? Lasă că va fi și mîine interesant, îi spune ea Kirei, strîngînd-o la piept cu un dor anticipat. 

Postări populare de pe acest blog

Kira a început a fi extrem de sensibilă la batjocura Voicăi. Cade jos și se bate cu picioarele de pămînt. Voica jubilează. Uneori, Voica o face pe nevinovata. Eu doar rîdeam, zice. Alteori, e chiar nevinovată și doar rîde. Dar rîsul Voicăi are invariabil același efect asupra Kirei. Cînd rîde mama, Kira se bucură, iar cînd rîd eu, se enervează – observă Voica cu justețe. Cînd era mai mică (2-3 ani), noi rîdeam, iar Voica ne întreba de ce ne bucurăm. Mai tîrziu (4-5 ani), a mai prins la minte, dar a pierdut din simțul umorului. A devenit mai sensibilă la rîsul nostru, chiar și atunci cînd rîdeam fără răutate de boacănele ei. Istoria se repetă în povestea Kirei. Dar în percepția Kirei, rîsul Voicăi e fundamental diferit de al nostru. Noi rîdem cu bunăvoință, iar Voica rîde – în bătaie de joc. I-am atras atenția Voicăi asupra acestui fapt. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spunem. Continua să se bucure de avantajul forței rîsului în fața Kirei. Dar într-o bună zi, i-am sugerat Kirei …
După ce am venit de la mare, am avut credeam eu ideea strălucită de a le face fetelor mele o surpriză. Am cumpărat bilete la Lacul lebedelor, la teatrul de Operă și Balet. N-am vrut să le spunem din timp pentru ca așteptarea să nu le consume statisfacția spectacolului. Între timp, am continuat să ascultăm seara bucăți in Chopin, Débussy, Ceaikovski. Și bineînțeles n-au lipsit nici dansurile de balet improvizate, în timpul ritualurilor noastre simfonice de dinainte de culcare. Ne ziceam că ce mai surpriză plăcută o să le facem. Numai că a apărut o mică problemă. Eu mi-am zis că nu putem să le lăsăm să danseze în timpul spectacolului, așa cum le-a devenit o obișnuință la alte spectacle. Vom deranja spectatorii care vor veni să se delecteze de la muzica și dansul balerinelor din scenă, nu de la cele din sală. Aurelia s-a uitat la mine dezaprobator: cum ar putea sa-i deranjeze? A pus chiar în discuție subiectul la o întîlnire cu prietenii. Unii au părut să-mi dea dreptate, dar cei mai mul…
„Motanul ăsta e profesor. El se întreabă: este profesor sau nu este profesor? Și nu știe care e vocea lui: chiț sau meau...” (Voichița).

Nu știu cum voi, dar eu mă identific perfect cu acest motan...