Treceți la conținutul principal
De cîteva luni, mai exact de cînd am început să o luăm pe Voichița cu o oră mai devreme, ea ne amintește de fiecare dată să nu uităm să o luăm la 5. – Să mă iei la cinci, fără nici un minut! Mai nou, ne spune să o luăm la 4. – Păi, Voica, nu spuneai de obicei să te luăm la 5? – Dar nu știi că s-a schimbat ora? De fapt, a trecut vreo lună de cînd s-a schimbat ora. Și oricum nu sînt sigur că în interesul Voicăi.

Azi am venit la grădiniță mai devreme și am trecut mai întîi pe la Voica. Exact în momentul în care ieșeau afară. – Tata, mulțumesc că ai venit și mai devreme! E ora mea preferată. Era ora 4 și 20.

Apoi trecem să o luăm pe Kira. Cînd ne vede, vine să ne arate desenul ei, dar cînd își dă seama că am venit să o luăm acasă, începe să scîncească că nu vrea acasă, că vrea să rămînă la grădiniță. Asta-i bună! La un moment dat, vine și doamna educatoare, la început intrigată, apoi vizibil flatată de plînsul Kirei. – Ți-a plăcut azi la grădiniță? Lasă că va fi și mîine interesant, îi spune ea Kirei, strîngînd-o la piept cu un dor anticipat. 

Postări populare de pe acest blog

Mîine e revelionul. Copiii sunt la bunei – Voica e la bunica Maria, Kira la Mugurel. S-au rânduit, după ce Kira a stat la bunica Maria (ca să mai prindă la puteri după un virus). Între timp, am sărbătorit Crăciunul și ziua Aureliei. Sau mai degrabă invers: ziua Aureliei și apoi Crăciunul. În tradiția familiei noastre, aceste două date sunt legate, oricum. Crăciunul vine neapărat cu suita de miracole, pe care le pregătește Aurelia din timp, cu grijă: cumpără cadouri pe care le împachetează frumos și le pune sub brad, pentru toți cei de față în dimineața de 25 decembrie. Dar pentru că mie nu-mi place să cumpăr cadouri – și, da, și pentru că am și o scuză credibilă în acest an: piciorul – și-a pus sub brad un cadou și pentru sine. În acest an am ezitat pentru prima dată dacă să mai vină Moș Crăciun acasă. În alți ani am fost eu însumi pe post de Moș. Anul trecut am rugat un vecin să se deghizeze în Moș Crăciun și să ne aducă daruri, tocmai pentru ca să nu mă recunoască Voica. Ea totuși z…
De fiecare dată când auzeam publicitatea la Gurinel (care era cam așa: un băiețel se tot scărpina în cap și țipa: „mă pișcă, mă mănîncă!...”) mi se părea cea mai oribilă și sordidă publicitate. Mi se părea ciudat și obraznic să uzurpezi atenția publicului cu o asemenea porcărie de publicitate. Când am ajuns la Căușeni de Crăciun pe vechi, bunica Maria ne-a spus în sfîrșit ceea ce tăinuia de vreo două zile. A descoperit în capul Voicăi păduchi și lindine. Am fost mirați, contrariați, oripilați. De unde să aibă copilul nostru păduchi și lindine? Și de ce mama soacră nu ne-a spus mai devreme? Îi era rușine și să ne spună asta la telefon. La farmacie, ne-am amintit îndată de publicitatea nesuferită de la Gurinel. Farmacista îi spunea Aureliei, ca s-o consoleze, că păduchii vin la cap curat. Nu prea îmi puteam imagina cum păduchii ar putea evita capurile murdare și urît mirositoare... Oare și păduchii și-au mai înmuiat moravurile? Bunica îi recomanda Voicăi discreție: să nu spună nimănui c…
Am dus-o pe Kira la dentist. Medica era o tipă de gașcă, făcea glume cu ea. I-a pus un desen animat cu Mașa și ursul și apoi i-a curățat dintele tot mai mult în joacă. A întrebat-o ce fel de plombă vrea: albă sau colorată? Colorată, firește. Ce culoare? Roz! I-a pus pe gingii un gel cu gust de căpșună și i-a spus că o va gîdila puțin. Și într-adevăr, Kira rîdea căprește, de parcă ar fi gîdilat-o cineva. Tu plîngi sau rîzi? - o întrebă medica. Rîd, preciză Kira. Dar era clar că rîde ca să nu plîngă. Ne-am dus acasă mîndri, cu plombă roz și diplomă roz de fată curajoasă și cu zîmbet frumos. Ce plînsete dramatice făcea Voichița cînd i-a pus prima plombă, cu tot cu anestezie locală! Credeam că vom fi nevoiți să acceptăm anestezie totală. Un bun argument pentru a nu mînca multe bomboane și a ne spăla pe dinți de două ori: dimineața și seara.