Treceți la conținutul principal
Voichița a stat acasă vreo 10 zile în șir. A tușit, iarăși, din nou – am tot căutat ce are: răceală simplă sau alergie. Medici pricepuți și analize scumpe. Acum știm cel puțin că nu e alergică. Doar își pune la punct imunitatea. Și-a făcut deci o vacanță binemeritată. Cînd a venit în sfîrșit ziua de a merge la gădiniță a zis că nu vrea, că e mai bine să stea acasă. De ce? Pentru că tușește. Și drept dovadă a mai tușit o dată din gît. Cînd eram mic îl întrebam pe tata cînd o să mai aibă zi de recreație (adică „zi de creație”) – pentru că atunci cînd tata își lua „zi de creație” pentru a lucra acasă, mă lăsa uneori să stau cu el. Și stăteam liniștit, zice tata – numai să nu merg la grădiniță. Cînd am venit s-o iau marți seara de la grădiniță, stătea lîngă doamna Maria, învățau o poezie. Voica abia de-și stăpînea plînsul. Iată poezia: „Cînd departe sunt de-acasă / Simt ceva care m-apasă / Și de-odată îmi dau seama / Că mi-i dor de tata, mama.” Nu e de mirare că Voica a empatizat cu personajul liric. De fiecare dată cînd o iau de la grădiniță, îmi spune că i-a fost dor de mine / de noi. E măgulitor, dar mă îngrijorează. O dată am lăsat-o la cercul de desen și m-am dus să mă plimb pe afară, mai puțin de o oră. Cînd am venit s-o iau, plîngea. Spunea că i-a fost dor.  Și Aurelia a avut situații asemănătoare cu Voichița. Cînd și cum s-a întîmplat că altădată atît de autonomă și de imună la tot felul de spaime, Voica a devenit atît de atașată de prezența și afecțiunea noastră? Oare nu i-o dăm destul altminteri? Sper că e trecător, ca alte metehne.

Azi am dus-o pe Kira pentru prima dată la grădiniță (publică) – în grădinița Voicăi. A acceptat cu ușurință, s-a dezbrăcat, și-a luat jucăriile pregătite de acasă și s-a lăsat condusă de educatoare înăuntru – la fel cum și Voica acum 2 ani acceptase ușor grădinița de la Chișinău, tocmai pentru că avusese o experiență bună în daycare-ul de la Berkeley. Sper să nu se simtă înșelată. 

Postări populare de pe acest blog

Kira a început a fi extrem de sensibilă la batjocura Voicăi. Cade jos și se bate cu picioarele de pămînt. Voica jubilează. Uneori, Voica o face pe nevinovata. Eu doar rîdeam, zice. Alteori, e chiar nevinovată și doar rîde. Dar rîsul Voicăi are invariabil același efect asupra Kirei. Cînd rîde mama, Kira se bucură, iar cînd rîd eu, se enervează – observă Voica cu justețe. Cînd era mai mică (2-3 ani), noi rîdeam, iar Voica ne întreba de ce ne bucurăm. Mai tîrziu (4-5 ani), a mai prins la minte, dar a pierdut din simțul umorului. A devenit mai sensibilă la rîsul nostru, chiar și atunci cînd rîdeam fără răutate de boacănele ei. Istoria se repetă în povestea Kirei. Dar în percepția Kirei, rîsul Voicăi e fundamental diferit de al nostru. Noi rîdem cu bunăvoință, iar Voica rîde – în bătaie de joc. I-am atras atenția Voicăi asupra acestui fapt. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spunem. Continua să se bucure de avantajul forței rîsului în fața Kirei. Dar într-o bună zi, i-am sugerat Kirei …
După ce am venit de la mare, am avut credeam eu ideea strălucită de a le face fetelor mele o surpriză. Am cumpărat bilete la Lacul lebedelor, la teatrul de Operă și Balet. N-am vrut să le spunem din timp pentru ca așteptarea să nu le consume statisfacția spectacolului. Între timp, am continuat să ascultăm seara bucăți in Chopin, Débussy, Ceaikovski. Și bineînțeles n-au lipsit nici dansurile de balet improvizate, în timpul ritualurilor noastre simfonice de dinainte de culcare. Ne ziceam că ce mai surpriză plăcută o să le facem. Numai că a apărut o mică problemă. Eu mi-am zis că nu putem să le lăsăm să danseze în timpul spectacolului, așa cum le-a devenit o obișnuință la alte spectacle. Vom deranja spectatorii care vor veni să se delecteze de la muzica și dansul balerinelor din scenă, nu de la cele din sală. Aurelia s-a uitat la mine dezaprobator: cum ar putea sa-i deranjeze? A pus chiar în discuție subiectul la o întîlnire cu prietenii. Unii au părut să-mi dea dreptate, dar cei mai mul…
„Motanul ăsta e profesor. El se întreabă: este profesor sau nu este profesor? Și nu știe care e vocea lui: chiț sau meau...” (Voichița).

Nu știu cum voi, dar eu mă identific perfect cu acest motan...