Treceți la conținutul principal
Voichița a stat acasă vreo 10 zile în șir. A tușit, iarăși, din nou – am tot căutat ce are: răceală simplă sau alergie. Medici pricepuți și analize scumpe. Acum știm cel puțin că nu e alergică. Doar își pune la punct imunitatea. Și-a făcut deci o vacanță binemeritată. Cînd a venit în sfîrșit ziua de a merge la gădiniță a zis că nu vrea, că e mai bine să stea acasă. De ce? Pentru că tușește. Și drept dovadă a mai tușit o dată din gît. Cînd eram mic îl întrebam pe tata cînd o să mai aibă zi de recreație (adică „zi de creație”) – pentru că atunci cînd tata își lua „zi de creație” pentru a lucra acasă, mă lăsa uneori să stau cu el. Și stăteam liniștit, zice tata – numai să nu merg la grădiniță. Cînd am venit s-o iau marți seara de la grădiniță, stătea lîngă doamna Maria, învățau o poezie. Voica abia de-și stăpînea plînsul. Iată poezia: „Cînd departe sunt de-acasă / Simt ceva care m-apasă / Și de-odată îmi dau seama / Că mi-i dor de tata, mama.” Nu e de mirare că Voica a empatizat cu personajul liric. De fiecare dată cînd o iau de la grădiniță, îmi spune că i-a fost dor de mine / de noi. E măgulitor, dar mă îngrijorează. O dată am lăsat-o la cercul de desen și m-am dus să mă plimb pe afară, mai puțin de o oră. Cînd am venit s-o iau, plîngea. Spunea că i-a fost dor.  Și Aurelia a avut situații asemănătoare cu Voichița. Cînd și cum s-a întîmplat că altădată atît de autonomă și de imună la tot felul de spaime, Voica a devenit atît de atașată de prezența și afecțiunea noastră? Oare nu i-o dăm destul altminteri? Sper că e trecător, ca alte metehne.

Azi am dus-o pe Kira pentru prima dată la grădiniță (publică) – în grădinița Voicăi. A acceptat cu ușurință, s-a dezbrăcat, și-a luat jucăriile pregătite de acasă și s-a lăsat condusă de educatoare înăuntru – la fel cum și Voica acum 2 ani acceptase ușor grădinița de la Chișinău, tocmai pentru că avusese o experiență bună în daycare-ul de la Berkeley. Sper să nu se simtă înșelată. 

Postări populare de pe acest blog

Botezul Kirei. Am avut măcinări etice. Mă gîndeam la liberul arbitru al Kirei pe care îl încalc, la instituția bisericii (nu mă refer la biserica din ceruri etc.), pe care o cred coruptă din toate punctele de vedere, la tot alaiul de ritualuri și texte religioase pe care nu le vreau fondatoare pentru copilul meu... Nu mi-am depășit îndoielile, dar pînă la urmă am acceptat să particip. Îmi dau seama că, de fapt, acest ritual și altele, dincolo de litera și fapta lor, adună și sudează comunități. Iar Kira va decide ea însăși, mai tîrziu, dacă va fi sau nu creștină. Cel puțin pot spune că și ea și eu, și cred că și ceilalți membri ai familiei, cumetri și nași, ne-am simțit bine în această experiență. A fost cît se poate de simplu.
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…
Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…