Treceți la conținutul principal
Voica s-a întors acasă. Ieri dimineață nimic nu lăsa să se bănuiască această întoarcere. Dimineața s-a sculat singură, a închis ceasul deșteptător și a venit la mine, să mă trezească. S-a spălat pe față, a mers la toaletă, am ales împreună hainele pentru grădiniță – fără cea mai mică rezistență. Dimpotrivă: cu entuziasm. Nu pot să zic că mi-a displăcut. Am început să mă obișnuiesc chiar cu această fire a Voicăi și mă întrebam oare ce anume în persoana și temperamentul meu i-a putut stimula o conversiune atît de impresionantă.  După grădiniță, am mers împreună la spital, la Aurelia și la Kira și acolo am fost martor la transformarea Voicăi din ea în ea însăși. A început a alerga după Kira, deși în drum i-am ținut lecții de bună purtare la spital, căci Kira e slăbită, înțelegi?, să n-o pupi și să n-o îmbrățișezi, e mai prudent așa. Ajunși pe loc, toate regulile decretate de mine în mașină au căzut în desuetudine. Voica, n-o strînge în brațe pe Kira! Nu alergați sub geamul medicului-șef! Credeam – sau speram? – că transformarea Voicăi într-un copil cuminte va fi una definitivă. Ei bine, nu.

Spre seară i-am întîlnit pe frate-meu și familia lui la aeroport, apoi am mers cu ei la părinți. Tot drumul a stat liniștită pe bancheta din spate. În mod clar acum e tăcută pentru că o stînjenește această atmosferă de întîlnire cu niște oameni pe care nu credea să-i mai vadă decît pe skype. În drum și apoi acasă începe să-și mai dea drumul din chingi. E totuși acasă.

Dimineața am dat interviu la Europa Liberă, despre persoane fără adăpost. Spuneam acolo că „Statul încă nu a elaborat și nu a pus în aplicare o strategie cuprinzătoare privind persoanele fără adăpost și prevenirea fenomenului”. La micul dejun, Voica asculta înregistrarea și chicotea de plăcere. Mi-a plăcut cum ai vorbit... Asta e cea mai frumoasă apreciere pentru mine, Voica.

M-am uitat pe geam afară: inima-mi bătea cu putere. Răzoarele cu flori pe care le-am instalat cu niște vecini din scară au fost vandalizate. Doamna Olga de la etajul întîi pretinde că a auzit de afară glasuri și rîsete în fapt de noapte, de bărbat și de parte femeiască. O fi niște bomj, s-a dat femeia cu presupusul. Am pus răzoarele la loc și am udat florile. Seara, florile – sau ce a mai rămas – zăceau întinse pe sol fără suflare.

Tărășenia asta cu florile m-a cam sărit de pe fix. Ca să mă destind, se vede, m-am jucat cu Voica energic, exuberant, afectuos. Apoi am făcut baie. Ne-am stropit din abundență. Și ne-am uscat unul altuia părul. După ce și-a pus straiele alese din timp, și-a agățat în păr o agrafă cu pene și-a vrut să-i prind la gît un lănțujel de aur de-al maicăi-sa. Nu e chiar genul potrivit pentru un copil, dar m-am lăsat pînă la urmă convins. Poate că, în lipsa mamei, simte cel mai mult nevoia să-i semene. 

Postări populare de pe acest blog

Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…
Am luat trenul Prietenia cu destinația București de parcă am fi călătorit înapoi în timp. Acum doi ani și ceva Kira se tîra de-a bușelea prin vagon, iar cînd mă lăsam captivat de filmul peisajului din geamul trenului, îmi lingea pielea bocancilor, spre scandalul Aureliei. Trenul a rămas același, fidel sieși, cu aceeeași perdea bronzie, marcată cu acronimul CFM, același covor șters de încălțămintea călătorilor și diverse licori scăpate pe el în legănatul monoton al timpului, același miros inconfundabil de mecanism uns cu ulei tehnic și ejecții umane, care ne va urmări o vreme. Nu vom schimba niciodată trenul spre București cu niciun alt mijloc de transport, oricît de confortabil. Face parte din patrimoniul nostru familial. Pentru că ne întoarce de fiecare dată în timpul și locul unde ne-am simțit fericiți.