Treceți la conținutul principal
Copilelor mele, care m-au educat cu dragoste și răbdare, deși nu întotdeauna cu succes...

Îmi dau seama cu greu cît de mult m-au schimbat copiii mei, dar sînt sigur că m-au schimbat și, iertată să-mi fie modestia, în bine – am devenit mai bun. Și mai înțelept, cu siguranță. Deși pînă la înțelepciune deplină mai am cale lungă. Oare cîți copii mi-ar mai trebui? Dar nu cantitatea e importantă, ci conștiința pe care ți-o pot da propriii copii că orice moment petrecut cu ei îi crește și te crește deopotrivă, că orice cuvînt, orice gest, orice joc – și lipsa lor – sînt ca niște semințe aruncate pe un sol mănos. Și în bine și în rău. Cînd crești niște copii e ca și cum ai asista și ai participa, de la început, la facerea lumii și la nașterea omenirii de la Adam încoace. Înțelegi omul în toată complexitatea ființei lui, cu rău și bine. Îți dai seama cum e să clădești o societate și să guvernezi o țară. Și pentru că am avut noroc de fete, îmi vine să cred că acum, într-un sfîrșit, înțeleg cu ce răsuflă și ce vor femeile. Nu că aș pretinde că acum le-aș cunoaște pe de-a-ntregul, dar sînt pe calea cea bună. Mă gîndesc cu un of la micile nedreptăți pe care le-am făcut față de ele. Dar cine dacă nu niște făpturi care cresc pe zi ce trece odată cu tine îți pot insufla mai bine sentimentul că lucrurile pe care le spui și le faci în raport cu ceilalți sînt greu reversibile? Partea bună este că totuși sînt – reversibile.
De la Voica am învățat că a ierta e o virtute, poate una din cele mai importante. Pentru că ea a știut cel mai bine să ierte atunci cînd, din propria-mi bățoșenie, îmi dădeam cu stîngu-n dreptul. Nici pînă acum n-am învățat s-o fac, așa firesc, cum o face ea. Dar mai am timp s-o învăț și pe asta, sper.
Kira m-a învățat că doar cu iubirea poți înțelege și cunoaște lucrurile care contează, în primul rînd pe cel de lîngă tine. Poți fi și o stană de piatră, tare și rece. Dar dacă te îmbrățișează Kira și îți mai pupă și mîna, revii din nou la viață și îți recapeți pe dată licărul ochilor. De la Kira am mai deprins un lucru fundamental: că oamenii și lucrurile din jurul nostru, ca și noi înșine, sînt trecători. Și că prin urmare e bine să fim cu ei, aici și acum și cît mai mult timp. Nu e nevoie să pierzi pe cineva ca să-l iubești cu adevărat. Mai bine-l descoperi pe moment ce trece...

... Promit să fiu de acum înainte un învățăcel mai sîrguincios și mai iubitor. Nu vă pierdeți răbdarea. Mă simt capabil.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…
Am luat trenul Prietenia cu destinația București de parcă am fi călătorit înapoi în timp. Acum doi ani și ceva Kira se tîra de-a bușelea prin vagon, iar cînd mă lăsam captivat de filmul peisajului din geamul trenului, îmi lingea pielea bocancilor, spre scandalul Aureliei. Trenul a rămas același, fidel sieși, cu aceeeași perdea bronzie, marcată cu acronimul CFM, același covor șters de încălțămintea călătorilor și diverse licori scăpate pe el în legănatul monoton al timpului, același miros inconfundabil de mecanism uns cu ulei tehnic și ejecții umane, care ne va urmări o vreme. Nu vom schimba niciodată trenul spre București cu niciun alt mijloc de transport, oricît de confortabil. Face parte din patrimoniul nostru familial. Pentru că ne întoarce de fiecare dată în timpul și locul unde ne-am simțit fericiți.