Treceți la conținutul principal
Azi Kira a avut o intoxicație. De la lapte. Ce sarcasm al destinului pe capul ei, tocmai ei să i se întîmple asta, căreia îi place atît de mult să bea oati... totoș (gustos)... Am stat cît am stat și cînd am văzut că se agravează, am chemat salvarea, Aurelia și-a făcut bagajul cu stoicism și s-au lăsat duse la spitalul de boli infecțioase pentru copii.
Am rămas stăpîn pe casă. Cu Voica, pe care am luat-o de la grădiniță. De ce-ai venit așa de tîrziu? Îi spun întîmplarea cu Kira, voma și spitalul. – Îmi va fi dor de mama. Și de Kira... S-a resemnat pînă la urmă. În rest, a fost ca într-o seară aproape obișnuită. Am mers la un teren de joacă (cel făcut de Plahotniuc...), apoi acasă și: zmeură cît încape caise iaurt desen animat mîncare vopsit o inimă de ghips – asta e pentru bunica Margareta – spălat inhalații pîș în gît picături în ochi frecții program muzical cu Bizet (mai vrei una? – nu, ajunge...) citit povești inspirate din Esop și... Culcare. Mi-a scăpat ceva? Acum că m-am retras din tot iureșul ăsta al lucrurilor musai de făcut înainte de culcare, îmi dau seama că Voica a fost fundamental diferită de cum e ea de obicei. Toată seara cap coadă a fost excesiv de cuminte, cooperantă, rezonabilă. Ar fi trebuit să-mi flateze sentimentele de tată de familie care se mîngîie satisfăcut pe burtă atunci cînd toate în jurul său se aranjează după regula lucrurilor. Dar a sfîrșit prin a mă îngrijora de-a binelea... Unde a plecat fata mea cea zvăpăiată, jucăușă, de nestăpînit? Nu s-a dus cumva și ea cu Kira și mama ei? Atunci vă așteptăm acasă. Și aduceți-mi-o și pe Voica...

Postări populare de pe acest blog

Organele „degitale” sau „vegetale”?

Dintr-o scrisoare de la bunelu' Ion:

Lucram în grădină și lucrând mi-am amintit o discuție cu fiica voastră cea mare, când a fost la noi ultima dată. Și am izbucnit în râs. Am râs cu mine însumi. Și când omul râde de unul singur și parcă pentru sine nu e lucru bun. Ia vedeți și voi dacă-s normal la cap.
Eu am întrebat-o pe Voichita ce a învățat ieri la grădiniță și ea a început să-mi povestească. Lucrul asupra cărui a stăruit în mod deosebit a fost lecția despre corpul uman. Dintre toate organele din care e făcut omul cele mai interesante sunt, vorba dânsei, „organele degitale (sic!)”. Eu am crezut că e vorba de mâini, picioare, organele care au degete. Chiar un coleg cu doctorat habilitat în diplomă este convins că expresia „în format digital” ar însemna să bați tastatura cu degetele. Când însă am mai pus niște întrebări de adâncire a subiectului fata s-a desconspirat prin a-mi arăta prin gesturi cam despre ce organe e vorba și atunci: „Aha rea…
Kira a început a fi extrem de sensibilă la batjocura Voicăi. Cade jos și se bate cu picioarele de pămînt. Voica jubilează. Uneori, Voica o face pe nevinovata. Eu doar rîdeam, zice. Alteori, e chiar nevinovată și doar rîde. Dar rîsul Voicăi are invariabil același efect asupra Kirei. Cînd rîde mama, Kira se bucură, iar cînd rîd eu, se enervează – observă Voica cu justețe. Cînd era mai mică (2-3 ani), noi rîdeam, iar Voica ne întreba de ce ne bucurăm. Mai tîrziu (4-5 ani), a mai prins la minte, dar a pierdut din simțul umorului. A devenit mai sensibilă la rîsul nostru, chiar și atunci cînd rîdeam fără răutate de boacănele ei. Istoria se repetă în povestea Kirei. Dar în percepția Kirei, rîsul Voicăi e fundamental diferit de al nostru. Noi rîdem cu bunăvoință, iar Voica rîde – în bătaie de joc. I-am atras atenția Voicăi asupra acestui fapt. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spunem. Continua să se bucure de avantajul forței rîsului în fața Kirei. Dar într-o bună zi, i-am sugerat Kirei …
În sanatoriu, Voica a făcut o adevărată pasiune pentru un băiat cu vreo 7-8 ani mai mare decît ea, pe care îl asociază cu Peter Pan și căruia așa și-i spune: Peter Pan. Are o față drăgălașă, de băiat veșnic, care într-adevăr amintește de protagonistul ultimei ecranizări pe care am văzut-o cu ea. În acel film se înfiripase o poveste de dragoste dintre Peter Pen și o fată din oraș, pe care Peter o luase pe sus cu tot cu frățiori, departe, în tărîmul de nicăieri. Mi-a spus mai tîrziu că îl văzuse pe holul sanatoriului, venind de la proceduri, cel mai degrabă după o baie cu nămol, judecînd după chica lipită de frunte. A remarcat asemănarea cu personajul din poveste și i-a spus-o atunci mamei. Cînd l-a văzut la discotecă ne-a spus că vrea să danseze cu el. Pentru ca să-i satisfacă acest hatîr, Aurelia a mers să-i propună băiatului să danseze cu fata noastră. Iar Peter Pan – nu știam cum îl chema în realitate – acceptase. Voica era fericită.