Treceți la conținutul principal
Azi Kira a avut o intoxicație. De la lapte. Ce sarcasm al destinului pe capul ei, tocmai ei să i se întîmple asta, căreia îi place atît de mult să bea oati... totoș (gustos)... Am stat cît am stat și cînd am văzut că se agravează, am chemat salvarea, Aurelia și-a făcut bagajul cu stoicism și s-au lăsat duse la spitalul de boli infecțioase pentru copii.
Am rămas stăpîn pe casă. Cu Voica, pe care am luat-o de la grădiniță. De ce-ai venit așa de tîrziu? Îi spun întîmplarea cu Kira, voma și spitalul. – Îmi va fi dor de mama. Și de Kira... S-a resemnat pînă la urmă. În rest, a fost ca într-o seară aproape obișnuită. Am mers la un teren de joacă (cel făcut de Plahotniuc...), apoi acasă și: zmeură cît încape caise iaurt desen animat mîncare vopsit o inimă de ghips – asta e pentru bunica Margareta – spălat inhalații pîș în gît picături în ochi frecții program muzical cu Bizet (mai vrei una? – nu, ajunge...) citit povești inspirate din Esop și... Culcare. Mi-a scăpat ceva? Acum că m-am retras din tot iureșul ăsta al lucrurilor musai de făcut înainte de culcare, îmi dau seama că Voica a fost fundamental diferită de cum e ea de obicei. Toată seara cap coadă a fost excesiv de cuminte, cooperantă, rezonabilă. Ar fi trebuit să-mi flateze sentimentele de tată de familie care se mîngîie satisfăcut pe burtă atunci cînd toate în jurul său se aranjează după regula lucrurilor. Dar a sfîrșit prin a mă îngrijora de-a binelea... Unde a plecat fata mea cea zvăpăiată, jucăușă, de nestăpînit? Nu s-a dus cumva și ea cu Kira și mama ei? Atunci vă așteptăm acasă. Și aduceți-mi-o și pe Voica...

Postări populare de pe acest blog

Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…
Am luat trenul Prietenia cu destinația București de parcă am fi călătorit înapoi în timp. Acum doi ani și ceva Kira se tîra de-a bușelea prin vagon, iar cînd mă lăsam captivat de filmul peisajului din geamul trenului, îmi lingea pielea bocancilor, spre scandalul Aureliei. Trenul a rămas același, fidel sieși, cu aceeeași perdea bronzie, marcată cu acronimul CFM, același covor șters de încălțămintea călătorilor și diverse licori scăpate pe el în legănatul monoton al timpului, același miros inconfundabil de mecanism uns cu ulei tehnic și ejecții umane, care ne va urmări o vreme. Nu vom schimba niciodată trenul spre București cu niciun alt mijloc de transport, oricît de confortabil. Face parte din patrimoniul nostru familial. Pentru că ne întoarce de fiecare dată în timpul și locul unde ne-am simțit fericiți.