Azi am spart rutina. Ne-am dus cu bicicletele până la Dunăre, dar nu am ales un drum scurt. Mă gândeam să ajungem la Bad Abbach (acolo unde sunt băile). Fetele mă tot întrebau când ajungem, cât a mai rămas. Nu știau că țelul e calea. Spuneam că nici eu nu știu. Harta e înșelătoare. N-am mai fost prin partea asta de Regensburg, destul de drăguță de altfel. Ne-am învârtit în serpentine până am ieșit prin Prüfening spre Dunăre. Mai departe am mers pe malul râului în amonte până am ajuns la un indicator pe care scria: „Bad Abbach: 12”. Voica m-a întrebat dacă e vorba de 12 km sau 12 minute. Devenise bănuitoare. Până la urmă ne-am întors în direcția opusă până am ajuns la peninsula de la răspântia dintre Naab și Dunăre, cu plaje mici de pietriș. Ceva timp am fost singuri singurei pe toată insula. Niște adevărați robinzoni. Luna alerga în toate direcțiile, fetele după ea. După o oră a mai venit lume. La întoarcere în oraș le-am luat fetelor înghețată, iar mie cafea. Seara am făcut mămăligă și pește prăjit, puțin prea prăjit, dar de lins pe degete și de băut cu un strop de primitivo după o zi de umblat cu bicicleta.
Luna a devenit un adevărat virtuoz al jocului cu mingea. Aleargă după minge și când o prinde țipă victorios. Uneori, face un salt în aer și împinge puternic mingea cu botul. Și-a perfecționat și capacitatea de joc în echipă. Ne aduce mingea la picioare și așteaptă să-i dăm pase. Facem o echipă tare! – exclamă Kira cu entuziasm. Când se satură de minge, se tăvălește cu spatele în iarbă în anumite locuri pe care le adulmecă de departe. De altfel, a avut din nou o căpușă. Am cam chinuit-o până i-am scos-o. Cred că i-a fost dor de tine în acel moment, căci numai tu îi scoți căpușele atât de suplu și firesc.