Ieri ne-am distrat pe echipe. Voica s-a dus cu colegele ei de la școală la Dult. Iar eu cu Kira ne-am dus la cinema – o ecranizare o poveștii lui Andersen, Mica sirenă, în care mica sirenă și mama-regină erau negrese, iar cele șase surori ale lui Arielle erau fiecare de rasă diferită. Faptul că prințul a fost lăsat alb, în ciuda descendenței, m-a făcut să bănuiesc regizorul de rasism latent. Apoi am mers la înghețată. Voichița îmi tot trimitea fotografii și video-uri de la Dult. În una se dădea într-un scrânciob, destul de periculos după mine. În alta se cățăra pe un stâlp sub exclamațiile de încurajare și aplauzele colegelor: Voica, Voica!... M-a impresionat că și-a depășit frica de atâtea ori: una, că s-a dus singură, fără noi adică, în oraș, și-a ales distracții cu adrenalină, apoi că s-a expus observației publicului când s-a urcat pe stâlp. În plus, m-a impresionat, de astă dată negativ, suma mare cheltuită: 30 de euro, dintre care 10 dați de mine, iar 20 din punga ei. Nu și-a refuzat nimic, cred. În grup se cheltuie altfel. Cu noi ar fi cheltuit de trei ori mai puțin...
Seara am jucat Harry Potter, jocul de memorie. Voica o
tot provoca și o strâmba pe Kira, la care aceasta încerca să-i răspundă cu
aceeași monedă, dar cu efect mai mic. Am moderat și mediat cum am putut pentru
a preveni escaladarea. Când am ajuns la ultima carte, cea câștigătoare, zarurile
s-au aranjat în favoarea mea. În următoarea mișcare, Kira ar fi putut să mă arunce
înapoi la punctul de pornire. Voica jubila: aceasta i-ar fi dat șanse reale de
câștig, căci ea îmi pășea pe urme. Lovitură de teatru, însă: Kira mișcă altfel
decât ne-am așteptat noi și mai ales Voica, fără să mă declaseze. Voica se prinde
că se uneltește împotriva ei și se înfurie cu lacrimi. Ne acuză că facem echipă
împotriva ei. Kira se justifică, zice că joacă cum vrea. Decid să folosesc
situația pentru a-i da o mică lecție de viață Voicăi. O întreb: te-ai așteptat
ca ea să facă echipă cu tine după ce toată seara ai vorbit urât cu ea? Morala
mea nu i-a alinat necazul.