De la o vreme, nu doar Voica e geloasă pe Kira, deși nu de fiecare evident. Mai nou, și Kira a devenit geloasă pe Voica. I se pare că o admirăm mai mult pe Voica – Voica dansează mai bine, Voica cântă mai bine, Voica desenează mai frumos decât ea... Spălam vesela și mi-am amintit de o scenă relativ comună, când o mamă este binevoitare și politicoasă cu alți copii, dar este expeditivă și răutăcioasă cu al său. Atunci mi-a venit ideea să mă joc cu ele de-a copilul iubit și copilul urât. Le-am explicat că în timp ce o drăgălesc pe una, o voi respinge pe cealaltă. Apoi invers. Am început cu Voica, pe care o dezmierdam, în timp o respingeam brutal pe Kira, pe un ton jucăuș. Le-a plăcut la amândouă și au mai vrut. Am inversat rolurile. Am drăgălit-o pe Kira, respingând-o pe Voica. Același efect terapeutic, psihodramatic, declanșator de bună dispoziție. Au mai vrut, din nou, dar Aurelia ne-a amintit că trebuie să mergem afară, la plimbare.
joi, 12 septembrie 2019
De vreo săptămână, în fiece dimineață, atunci când nu mergem cu bicicleta, vorbim cu Kira diverse până ajungem la grădiniță. Acum că am rămas singuri, fără Voica (ea merge la școală, însoțită de mama), mă pot concentra doar la comunicarea cu ea – înainte, fără să vreau, mă adresam mai mult Voicăi, care mereu e cea care știe mai multe, înțelege mai multe și e un partener de discuție mai important. Ca să leg capăt de vorbă cu Kira, și ca discuția să fie și cu rost, îi propun să facem ghicitori. Îi zic eu prima ghicitoare: e mică, are părul blond cu capetele roz (da, mamă-sa le-a vopsit iarăși capetele părului, lucru cu care eu n-am fost de acord, dar asta e altă discuție) și merge la grădiniță. Eu sunt! – spune Kira triumfătoare. Da! Dar asta: e mai mare, are părul castaniu cu capetele roz (la fel...) și merge la școală. E Voica! Da, corect! Hai acum să facem o ghicitoare despre iarbă, îi propun eu. E verde, crește din pământ, îi place apa și soarele. Iarba! Da, acum spune și tu o ghicitoare. Eu vreau să spun o ghicitoare despre iarbă, îmi zice... Mda, spune. Iarba e verde, îi place pământul, apa și soarele. Da, Kira, dar nu trebuie să spui că e iarba, mai bine să mă lași să ghicesc eu. Vrei să spui o ghicitoare despre altceva? Da, vreau să spun o ghicitoare. E negru, dar nu mănâncă om. Ma gândesc câteva clipe și îmi dau seama că nu voi ghici niciodată. Mă dau bătut. Ce e? E câinele, îmi spune Kira victorios. Atunci mă apucă un râs de nestăpânit, abia reprimat până atunci. Kira se arată puțin suspicioasă că râd, dar îi spun că îmi pare o ghicitoare tare veselă. Atunci, Kira prinde la curaj și îmi spune și o altă ghicitoare: e galben, dar nu e soare. O lămâie? Nu!... Un puișor. Îi spun că data viitoare o să am nevoie de mai multă informație, ca să pot ghici. Pe drum mi-a mai spus câteva: e portocalie și e rotundă, și e dulce la gust, adaug eu. Portocala? Da, corect, Kira!