De câteva zile, Voica se trezește înaintea tuturor, i-o ia și Kirei pe
dininte. Alaltăieri, a venit disdedimineață în dormitorul nostru și s-a culcat
pe tăcute în patul nostru. Nu știm de ce Voica a renunțat, măcar pentru câteva
zile, la năravul ei de a dormi mult dimineața, în schimbul nedormitului la
amiază. O fi poate că se apropie prima zi de școală, pe care o așteaptă cu
nerăbdare? În tot cazul, dacă tot a venit la noi și nu mai putem dormi, nici
ea, nici eu, i-am propus să ne plimbăm la pădure, după cum ne era obicieul, până
atunci al meu și al Kirei. Am alergat și acum, intermitent, mai repede la vale,
mai greu la deal. În capătul văii, am sărit peste un pârâu cu apă scursă,
probabil, din țeava de la marginea pădurii. Voica a sărit pe o porțiune de
pământ moale. În poiana nucului, am început să-mi fac tabietul exercițiilor.
Voica s-a uitat primprejur să vadă ce ar mai putea face. A remarcat scorbura
din copac – da, exact scorbura veveriței – și a început s-o exploreze. I-am
spus că, cu o zi înainte, Kira a ascuns acolo o frunză roșie. Voica a făcut o
față ca și cum nu ar înțelege de ce am spus asta. De parcă n-aș fi înțeles că
aș fi făcut vreo gafă, i-am arătat unde Kira a găsit acea frunză roșie. Deși nu
i-a plăcut că nu este ea prima descoperitoare a scorburii și a frunzelor roșii,
s-a dus în direcția arătată de mine. După câteva clipe, a sărit agitată prin
poiană de la o albină și a alergat la mine să o protejez. După ce s-a liniștit,
s-a dus înapoi la copacul cu frunze colorate. A trebuit să mă cațăr eu în copac,
fiind felicitat de Voica, ca să-i ajung câteva fire cu frunze roz. Și-a făcut
un soi de culcuș din frunze la intrare în scorbură, era casa ei ca și cum. După
ce am terminat exercițiile, m-am așezat pe frunzele proaspăt așternute. Voica
se simțea ca o gazdă primitoare ce este. La întoarcere, am luat buchețelul de
frunze colorate și ne-am îndreptat pe cărările obișnuite. Pe marginea cărării,
am cules, la propunerea Voicăi, niște bucăți de scoarță de copac, pe care le-am
așezat podeț peste pârâu. Am făcut un lucru bun și pentru alții care vor vrea
să treacă pârâul, s-a felicitat Voica. E adevărat – cel puțin am făcut un lucru
bun pentru noi când vom reveni la pădure și vom vrea să trecem pârâul.
Două zile mai târziu, din nou: Voica se trezește la 6:45 dimineața și vine la noi. Ne ducem în pădure. Am trecut ușor peste pârâu, ajutați de podeț. Am vrut să mergem în poiana cea mică, de la marginea pădurii, dar nu ne-a plăcut să o vedem în ce a fost transformată după săpăturile făcute de compania de apă. Dar nici nu am vrut să ne întoarcem la poiana nucului. Am hotărât să ne lărgim harta mentală a pădurii dincolo de locurile frecventate. Voica mi-a arătat cărarea care duce în direcția opusă casei noastre. Într-adevăr, să mergem într-acolo... O, ce-ai zice să traversăm păduricea până în partea celalaltă? Voica era entuziasmată. Am urmat șerpuirea cărării, am traversat o poiană în care venim arareori – e prea mare, departe și prea frecventată de picnicari. Pe partea stângă a cărării am văzut o stație electrică care apare brusc în chiar inima pădurii. E ca și cum o ființă vie ar avea inimă de fier, pusă în funcție de electricitate. E o pădure mai tehnică, carevasăzică. Un fel de cyborg vegetal. E o pădure plantată în întregime de oameni, iar suprafața ei și măruntaiele subterane sunt traversate de țevi, fire, canale, subterane lungi și adânci... Și această stație electrică cât se poate de misterioasă. Am mers înainte până când am dat de niște grămezi de gunoi aruncate alandala și, mai departe, un luminiș dinspre care se auzea sgomotul șoselei – e șoseaua Orheiului. Am ieșit la suprafață. Voica era fascinată să descopere aici o benzinărie la care am fost în una din zilele trecute. I-am arătat și hipermarketul, după deal. Am luat o cărare pe marginea ce desparte pădurea de benzinării. Cândva, prin anii 90 obișnuiam să alerg în jurul pădurii, exact pe cărarea asta. Acum s-a mai schimbat peisajul. Am reintrat în pădure, trecând din nou prin porțiuni poluate de mormane de gunoi: plastic, sticle, pungi. Când am ajuns aproape de marginea dinspre strada Studenților, am urmat o cărare incertă pe care credeam eu că alergam pe vremuri. Am mers cât am mers până i s-a pierdut urma. Tatonând prin coclauri am ajuns din nou la stația electrică. Nu știam că e atât de lungă. I-am zis Voichiței că ia uite că și aici e stația electrică... Voica mă urma puțin neliniștită. I se părea că ne-am rătăcit. Și ce, ți-a șters mințile, mă întreabă? Cum adică mi-a șters mințile? De ce spui asta? Credeam că nu găsești drumul pentru că stația ți-a șters mințile – îmi explică ea, înțelegând că spune ceva aiurea. Nu știu de ce i-a atribuit acestei stații puteri supranaturale. M-am simțit ca într-o zonă strugațkiană. Am asigurat-o că nimeni nu mi-a șters mințile și că mă orientez foarte bine în spațiu... Nu știu dacă aveam o voce convingătoare, dar așa am vrut să pară. Am arătat cu siguranță direcția unei cărări și am zis: pe aici. S-au auzit niște câini. Ne-am înarmat cu niște bețe. Am vorbit cu glas tare câinilor, să înceteze. Așa știam că trebuie să faci ca ții la distanță urșii, dacă te rătăcești prin munți. Câinii nu păreau să se fi speriat, dimpotrivă s-au agitat mai tare. Am țipat atunci la ei și chiar am aruncat cu un băț. Asta a părut să-i impresioneze, dovadă că nu s-au mai apropipiat spre noi. Voica a urmărit această scenă cu o ușoară neliniște, ținându-mă de mână. La următoarea intersecție de cărări, am ezitat o clipă și am arătat spre una mai lată. La capătul ei am recunoscut o grămadă de moloz aruncată acolo acum vreo doi ani, pe marginea pădurii din centrul pădurii. Voica a recunoscut și ea locurile și s-a înveselit. Am ajuns repede la poiana nucului cu satisfacția de a ajunge în sfârșit acasă după o călătorie lungă. Ne-am reluat tabieturile: eu am făcut exerciții, iar Voica a căutat frunze colorate, pe care le-a găsit mai multe. Mâine vine toamna.