Constituția familiei ne recomandă că de acum încolo „weekendurile sunt
zile pentru odihnă și petrecere a timpului cu familia, în afara casei.” În
acest weekend, ne-am asigurat acest drept cu prisosință.
Fetele și Aurelia au mers sâmbătă dimineață la un spectacol la teatrul
Guguță. Iar seara am mers doar eu cu Aurelia la un spectacol mai ciudat, fără
sală, cu actori-spectatori. Doar că, problemă, nu știam cu cine să lăsăm
copiii. Vecinii nu au putut, niște prieteni la fel, buneii bolnavi... Și atunci
i-am lăsat... singuri acasă: le-am pregătit mâncare în farfurii pe masă, le-am
pus un film animat la TV și le-am scris numere de telefon la care să sune dacă
au vreo problemă.
Spectacolul la care urma să participăm, Remote Chișinău, începe în
cimitirul catolic din Chișinău. Nu știați că există un asemenea cimitir la
Chișinău? I se mai spune și cimitirul polonez. Și, curioasă coabitare, în
același cimitir au fost înmormântați și chișinăuenii armeni, așa încât i se mai
spune și cimitirul armenesc. Se află undeva între mallul de pe viaduct și Parcul
trandafirilor. Mai este acolo și o capelă poloneză și o bisericuță armenească. E
bine să păstrăm în memorie că am avut cândva un oraș mai cosmopolit decât este
azi și decât probabil va fi mâine. Dar să ne întoarcem la spectacol. Nu vreau
să fac un comentariu prea lung și elaborat. S-a mai vorbit despre conceptul spectacolului
(vezi de ex., aici (locals)
și aici (radio Chișinău)). Ideea este că
orașul însuși devine o scenă imensă în care ne plimbăm în grup și privim, în
calitate de spectatori, și în care uneori intervenim ca actori – de exemplu,
dansând pe o piață mică în fața mall-ului după o melodie care le cântă tuturor
participanților în căști, dar pe care n-o aud, firește, ceilalți orășeni și actori
naivi în spectacol. Rolul de spectator și actor e oarecum interșanjabil –
suntem pe rând și unii și alții – într-un fel, ca în viața noastră socială (ne
amintim de celebra carte a lui Goffman, Viața cotidiană ca spectacol),
doar că spectacolul te face mai conștient de acest lucru. De altfel, spectacolul
– ca să-i spun așa – joacă și cu instinctele noastre de grup. Vă imaginați: 50
de oameni, care în general nu se cunosc între ei, formează la un moment dat un soi
de grup relativ coerent, dar care în care membrii nu vorbesc între ei, ci
ascultă vocea unei moderatoare (sau a unui moderator) în căști. E o experiență
estetică și existențială, curioasă, de înstrăinare (ostranenie) față de
propriul oraș, față de relația ta cu ceilalți locuitori ai orașului, față de
modelele firești de interacțiune în grup, față de relația cu tine însuți și cu
propriul corp...
Duminică am vizitat cu familia o comunitate de oameni în satul Râșcova,
din codrii Orheiului, numită Eco-Village
Moldova. Oamenii de acolo vor să trăiască într-un mod cât mai prietenos și
armonios cu mediul ambiant și ceilalți. Trăiesc, consumă și lucrează eco. Duminică
au marcat 1 an de la fondarea grajdului – numit aici „sanctuarul de cai”. Acum
un an, au cumpărat niște cai de la o fermă și i-au tratat cu respect și iubire.
Am învățat de la ei cum să te apropii de cal, cum să comunici cu el, fără să
invadezi viața animalului cu niște apucături de stăpân – mângâindu-l, hrănindu-l
sau dresându-l când îți poftește, deși l-ai văzut pentru prima dată. Mă uitam
la acești oameni – de parcă erau dintr-o altă viață, dintr-un alt film. Mi-au
spus că în viața lor de zi cu zi se ciocnesc, totuși, cu diverse dificultăți, na,
ca toată lumea – uneori discută în contradictoriu, se confruntă uneori cu reticența
unor oameni, cu puseurile distructive ale altora. Dar e o viață pe care ai vrea
să o trăiești și tu și să o împărtășești cu toată lumea. Îmi spuneam că dacă
mai sunt așa oameni în Moldova, înseamnă că poate nu e totul pierdut în această
parte a lumii. Voica și Kira s-au integrat perfect în acest colț de rai eco: au
sărit pe trambulină, au mângâiat cai, au mâncat supă de bostan și au cântat la
tobe, iar când a venit ora de întoarcere, Kira scâncea că „nu sunt obosită...”.
A adormit buștean de la primele clătinături ale mașinii până am ajuns la
Chișinău. Seara, înainte de culcare, le-am povestit fetelor despre cum s-au
împrietenit cu caii de la Eco-village și au învățat a vorbi cu ei. De fapt,
n-am inventat aproape nimic.