De ceva vreme, mergem de fiecare dată la grădiniță prin curtea celor 13 motani (și, probabil, pisici și care, între timp, au devenit 15). E o curte de trecere cu blocuri de tip hrușciovki (de 5 etaje), care are specificul curților sovietice de pe vremuri: e plină de pisici. Tranziția anilor 1990 a venit odată cu o invazie a câinilor maidanezi și cu dispariția tot pe atât de neașteptată a pisicilor. Curtea celor 13 motani este deci pentru mine un drum spre grădinița Kirei și a Voicăi, dar și spre grădinița mea, trecând printr-o curte tipică din anii copilăriei mele. Dimineața stau motani și pisici tolănite în fața unei intrări de scară – se vede că de acolo le vine și hrana. Un motan își face toaleta, lingându-și blana pe burtă, altul doarme încolăcit, al treilea se uită bănuitor la trecători, al patrulea stă în poziție de vânătoare, al cincilea își ascute ghiarele de tulpina arbustului de liliac... Pentru a-i cunoaște mai bine, Voica a început să-i număre. La început erau 11. În următoarele zile au fost 12. Apoi, Voica a numărat tocmai 13 motani/pisici. Din acel moment, am poreclit acea curte „curtea celor treizsprezece motani”. În una din zile, a apărut și un pui de pisic. Ne întrebam de ce e doar unu, în plus era destul de mărișor. Unde i-s frații, surorile? E bine măcar că are mamă... Ne-am dat seama că populația de motani și pisici e destul de fluctuantă, cel puțin în acea curte. Până la urmă, cu tot cu pisicul cel tânăr, s-au făcut 15. Un singur motan, de culoare neagră, se lasă mângâiat. L-am numit motanul cel prietenos. De altfel, când Voica o făcea pe supărata și nu vroia mângâiată, o rugam să fie motanul cel prietenos, iar ea îmi mârâia în loc de răspuns.
Azi când treceam prin curtea celor 15 motani, Voica a numărat doar cinci. Părea dezamăgită. În schimb am remarcat două scene care ne-au stârnit râsul. O dată, un motan stătea pe un pervaz din afară și își făcea intens coafura, lingându-și blana de sus în jos în timp ce o pisică cu obrajii mari îl admira în tăcere și cu privirea fixă de cealaltă parte a geamului. Ceva mai încolo, Voica mi-a spus că a văzut doi motani, unul alb și unul negru, care se certau meunând pe o tonalitate joasă, pe când o altă pisică, roșcată, stătea nedumerită, după spusele Voicăi, mutându-și privirea de la unul la altul. Oare cei doi motani se certau din cauza ei, pisica cea roșcată? – se întreba Voica. Am râs cu poftă o bucată de drum. Mâine vom alege din nou să trecem pe trotoarul de pe strada Miron Costin și apoi vom intra în curtea celor 15 motani, ca să-i numărăm pe toți, să nu scăpăm din vedere niciunul, să-i urmărim un minut, să mângâiem motanul cel prietenos și să ne reluăm calea spre grădiniță.
