Mîine e revelionul. Copiii sunt la bunei – Voica e la bunica Maria, Kira la Mugurel. S-au rânduit, după ce Kira a stat la bunica Maria (ca să mai prindă la puteri după un virus). Între timp, am sărbătorit Crăciunul și ziua Aureliei. Sau mai degrabă invers: ziua Aureliei și apoi Crăciunul. În tradiția familiei noastre, aceste două date sunt legate, oricum. Crăciunul vine neapărat cu suita de miracole, pe care le pregătește Aurelia din timp, cu grijă: cumpără cadouri pe care le împachetează frumos și le pune sub brad, pentru toți cei de față în dimineața de 25 decembrie. Dar pentru că mie nu-mi place să cumpăr cadouri – și, da, și pentru că am și o scuză credibilă în acest an: piciorul – și-a pus sub brad un cadou și pentru sine. În acest an am ezitat pentru prima dată dacă să mai vină Moș Crăciun acasă. În alți ani am fost eu însumi pe post de Moș. Anul trecut am rugat un vecin să se deghizeze în Moș Crăciun și să ne aducă daruri, tocmai pentru ca să nu mă recunoască Voica. Ea totuși zice că și-a dat seama că Moș Crăciun nu era adevărat, pentru că i se vedea părul de sub peruca albă. La care Kira a contrazis-o: ba da, era adevărat, pentru că mergea! Voica ne tot întreba dacă există sau nu. Am încercat să-i explicăm mai filozofic, că fiecare dintre noi poate fi un Moș Crăciun pentru cine vrea. În acest an, Aurelia a pregătit de altfel două pachete cu cadouri de Crăciun din partea Voicăi și Kirei pentru alte două fete, din familii mai sărace. În acest caz, ele au fost crăciunițele fetițelor acelea, nu-i așa? În acest an ne-am zis că voi fi iarăși eu Moș Crăciun. Dacă Voica mă va recunoaște, cu atât mai bine. Așa am face tranziția mai ușoară spre lumea dezvrăjită a maturității. Voica a ținut totuși ca anumite daruri, cele mai importante, să fie aduse de Moș Crăciun și să fie lăsate sub brad peste noapte. Adică mai simte nevoia unui miracol. Cînd îmi improvizam spectacolul cu Moș Crăciun, cu ho-ho-ho și tot tacîmul de poezii, cîntece și voie bună, Voica m-a recunoscut (- Tata!) și atunci i-am făcut semn cu ochiul să păstrăm acest secret pentru noi. După încheierea spectacolului și revenirea mea în rolul obișnuit de tată, m-a întrebat de unde am luat cadourile. I-am spus sincer: cele mai mari au fost transmise de Rodica tocmai din Sankt-Petersburg, restul cadourilor le-am adunat aici. Nu părea dezamăgită. Am întrebat-o dacă vrea să mai vină Moș Crăciun și la anul. – Da! – exclamă ea. De parcă nici n-ar trebui să mă îndoiesc. – Și nu te deranjează că voi fi iarăși eu deghizat în Moș Crăciun? – Nu! Mi-am dat seama că în timpul cît o făceam pe Moșul, nimeni din copii n-a întrebat unde e tata sau hai să-l chemăm și pe tata. Se presupunea probabil că lucrez în dormitor și nu am nevoie să fiu întrerupt. Hm, asta mi-a dat de gîndit... N-ar strica să mai treacă Moș Crăciun și pe la mine, din cînd în cînd.
PS (6 decembrie 2019): În timp ce îmi stătea în brațele mele de Moș Crăciun, Kira se juca cu degetele mele. Oare nu i s-a părut ciudat că moșul avea unghia de la degetul mare înnegrită de la strînsul ușii, exact ca și tata.
Mai târziu, Kira mă întreba de ce nu merg pe picioarele mele, fără cîrja lui Moș Crăciun. Aurelia s-a grăbit să-i explice că Moș Crăciun avea o cîrjă mai frumoasă, mai strălucitoare (decorată cu sclipici de brad).
Dăunăzi am fost cu fetele și Aurelia la moșul Crăciun de la tîrgul de crăciun din centrul orașului. Kira s-a urcat din nou cu nonșalanță în brațele moșului și îi tot spunea. Voica era mai retrasă, ca de obicei.
Mă întreb oare cât de mult crede Kira în această poveste cu Moș Crăciun. Oare nu cumva nu ne spune nimic din delicatețe? Pentru că nu vrea să ne facă să nu
să credem că ea nu mai crede în Moș Crăciun?...
