jurnal de tatic

De fiecare dată când auzeam publicitatea la Gurinel (care era cam așa: un băiețel se tot scărpina în cap și țipa: „mă pișcă, mă mănîncă!...”) mi se părea cea mai oribilă și sordidă publicitate. Mi se părea ciudat și obraznic să uzurpezi atenția publicului cu o asemenea porcărie de publicitate. Când am ajuns la Căușeni de Crăciun pe vechi, bunica Maria ne-a spus în sfîrșit ceea ce tăinuia de vreo două zile. A descoperit în capul Voicăi păduchi și lindine. Am fost mirați, contrariați, oripilați. De unde să aibă copilul nostru păduchi și lindine? Și de ce mama soacră nu ne-a spus mai devreme? Îi era rușine și să ne spună asta la telefon. La farmacie, ne-am amintit îndată de publicitatea nesuferită de la Gurinel. Farmacista îi spunea Aureliei, ca s-o consoleze, că păduchii vin la cap curat. Nu prea îmi puteam imagina cum păduchii ar putea evita capurile murdare și urît mirositoare... Oare și păduchii și-au mai înmuiat moravurile? Bunica îi recomanda Voicăi discreție: să nu spună nimănui că a avut păduchi, căci e rușine. Din interviurile făcute cu bătrîni născuți în interbelic am aflat că pe cînd aceștia erau copii, cu toții aveau păduchi. Numai morții nu aveau păduchi, după cum mi-a spus unul din respondenți. Cel puțin asta mă consolează. Voichița are un cap viu, sănătos și sînge dulce. În acea seară ne-am dat cu soluția reclamată la Gurinel și am scărmănat-o pe Voica cu un pieptene mic și des. Eh, dacă am fi avut noi o asemenea soluție cînd eu și frate-meu, fiind mici la mare, ne-am umplut de păduchi. Părinții ne-au dus la Petroasa, unde mămuca Nina ne la cu gaz lampant și apoi ne despăduchea dureros cu un pieptene des, „ de mort”, și ne extrăgea insectele din cap una cîte una, în timp surorile mamei se uitau la noi cu oroare.