Mîine dimineață se încheie o săptămînă de cînd am căzut pe gheață, în mijlocul unei străzi interioare, la vreo 100 de metri de grădiniță. Eram cu copiii și, în plus, o aveam pe Kira în brațe, de unde și puterea impactului osului gleznei mele la sol, mai ales că am ținut să o protejez la cădere. Mă învălui brusc o durere de nu știam ce să fac cu mine. Cînd m-a văzut căzut la pămînt, Voica a venit la mine și mă ruga: hai, tăticu, hai, scoală! Credea că dacă o să mă scol, o să mă fac din nou bine. I-am spus că trebuie să stau puțin așa și acuș mă scol. E curios, mi-am adus aminte mai tîrziu că în acel moment trecuse pe lîngă noi o femeie tînără, care nu s-a oprit și părea că nici nu ne-a observat, deși trecuse la un metru pe lîngă noi. Noroc că o mașină care tocmai trecea pe acolo s-a oprit și de acolo un omulean m-a întrebat în rusă dacă am nevoie de ceva, poate vreau să mă ducă la urgență. I-am spus că nu e nevoie, sun eu la salvare. Dar omul nu s-a dus în calea lui. Am format 112 și am dat adresa grădiniței, dar omul cel bun și nevastă-sa s-au oferit din nou să mă ducă cu mașina pînă la intrare în grădiniță, să-mi ducă copiii în grupele lor și apoi să aștepte cu mine mașina salvării. Le-am mulțumit tare pentru ajutorul lor. Poate că o să ni se întîmple și nouă vreodată așa... – și-a explicat bărbatul gestul. Și de la spitalul de urgență păstrez mai degrabă amintiri bune: oameni care m-au ajutat repede, eficient, m-au însoțit mereu – de la radiografie la medic și invers -, fără să-mi ceară ceva.
Acasă a trebuit să învăț a trăi cu handicapul. Am tot primit compătimiri și urări de sănătate. Aveam un sentiment ambiguu. Pe de o parte, dintr-un bărbat sănătos, m-am transformat brusc într-o persoană cu dizabilitate, fie și temporară. Acest lucru l-am simțit și în celelalte zile, mai ales atunci cînd ieșeam afară și trebuia să intru cu cîrjele în diverse clădiri cu multe scări și fără lift. Pe de altă parte, am un motiv mai mult decît temeinic de a sta acasă cu familia, cu copiii, cu cărțile... Aurelia a speculat chiar că de fapt inconștientul mi-ar fi jucat o farsă ca să mai stau pe acasă. Nu știu dacă e inconștientul meu sau al ei. Mi-a creat toate condițiile ca să le citesc copiilor toate cărțile din biblioteca lor. Mi-a spus că acum voi avea tot timpul să-mi reiau jurnalul de tătic. Voi sta sechestrat în casă cu piciorul frînt, mă voi juca cu copiii și voi scrie la blog – ce idilă! Sper să-mi doresc recuperarea.
În realitate, am căutat să-mi redobîndesc o minimă autonomie din ziua în care am primit cîrjele. Am devenit repede un virtuoz al deplasării în cîrje cu tot felul de obiecte în mîini și în subsuori. Dintr-o parte, această echilibristică ambițioasă ar putea părea un spectacol destul de jalnic. Pentru mine însă era o dovadă permanentă de neatîrnare.
Copiii mi-au transformat bandajul alb și plicticos într-o mîndrețe de ghips cu zîne, stele și brazi de Crăciun. Să aveți deci mare grijă la picioare, mai ales dacă nu aveți parte de tratament cu joacă, povești, carioci și multă iubire...
