De fiecare dată cînd Kira sau Voica stau mai
mult de cîteva zile pe undeva, de obicei la bunei, ne pare că au crescut
vizibil. De astă dată, Kira a stat la bunica Maria o saptămînă întreagă, ca să
se pună pe picioare după o otită grea. Am văzut-o doar pe skype toate zilele
astea, vorbind pe două voci – și pe unde diferite – cu bunica Maria. La un
moment dat a început să se plictisească doar de compania bunicii și ne întreba
mereu cînd venim. Bunica Maria a înțeles că ar trebui să inventeze ceva ca să-și țină nepoata și a
invitat doi copii din mahala, pentru a o socializa pe Kira. Bunica ne spunea cu
mîndrie pe skype că, deși acei copii erau cu vreo 2 ani mai mari decît Kira,
fiica noastră o făcea pe educatoarea cu ei: le organiza jocuri, le arăta cum să
deseneze fețe de oameni. A desenat ea însăși o mulțime de schițe ce amintesc la
prima vedere de maniera naiv-simbolistă a lui Kandinsky. Cînd bunica o întreba
ce a desenat, avea la toate un răspuns: chipul mamei. Dar cea mai mare
realizare a ei de cînd a stat la bunica a fost că a început a spune sunetul R.
Ne tot spunea: mama, uite, Ki-i-Ra, tata: Ki-i-Rrra... Ki-RRR-a NeguRRă... Nu
puteam crede că a crescut așa de mare în doar o săptămînă. Iar să spui R,
nu e deloc puțin lucru pentru un copil de trei ani jumate. Este consoana care
dă siguranță întregului sistem fonic, aidoma unei armaturi metalice care ține
carcasa unui eșafodaj. E bine, Kira! Mîine cu ce ne mai surprinzi?
