Observ că n-am mai scris nimic de vreo două
săptămîni în jurnal. Într-o perioadă dificilă – sîntem în pană de venit,
deocamdată – parcă nu mă mai inspiră să scriu ca înainte. Mi-ar părea rău
totuși să dispară aceste amintiri după ce zilele se vor scurge una după alta.
Așa că am decis să rezum lucrurile cît de cît notabile, așa cum s-au întîmplat
ele pe parcursul unor zile obișnuite, în legătură cu copiii, fără neapărat a le
publica pe blog și deci fără vreo pretenție literară. Nu știu dacă îmi voi ține
promisiunea.
Kira pare că trece printr-o perioadă dificilă:
arată toane, poate deveni brusc agresivă. O fi vîrsta aceea critică de care
vorbea și David („from two to four”)? Îmi aduc aminte ce dificil era uneori să
gestionăm comportamentul Voichiței. Ne spunem și acum ca și atunci că trebuie
să avem răbdare. Azi de exemplu arăta nazuri cu Aurelia: nu-i mai plăcea jocul
de puzzle, nu-i mai plăcea de fapt să se joace cu nimic – vroia doar să-i
citească, iar ea să asculte. E bine, totuși, fie și așa. Dar și pe drum la
grădinița Voichiței și apoi de la grădiniță acasă s-a arătat din nou nagîțoasă.
Seara, acasă, i-a boțit desenul Voicăi. Aceea, supărată, întîi ni s-a plîns
nouă, apoi s-a întors furioasă în cameră și a luat-o la palme încît abia de am
reușit să le despart. Amîndouă în lacrimi. Aurelia zice că Voica învață să fie
agresivă la grădiniță, iar Kira – de la Voica. O fi. Ne pare sau așa și a fost
că la grădinița din America (un day care privat, familial), copiii erau mult
mai puțin agresivi decît aici. Dar și la grădinița de la București, copiii nu
erau foarte agresivi. Nu vreau să mă aventurez în speculații culturaliste sau
de alt ordin. Dar probabil că societatea noastră e mai agresivă decît altele și
atunci copiii învață – de la adulți și de la alți copii – regulile de joc în
societate.
După cină, Voica ne-a arătat un spectacol.
Kira abia aștepta să înceapă. Tot zicea: „vau la peatlu, vau la peatlu...”.
Ne-a aranajat scaune în rînd descrescător: unul mare pentru mama, unul mijlociu
pentru Kira și unul mic mic, pentru mine. A fost genul de spectacol ca în
teatrele post-moderne: fără intrigă, cu improvizații, multă interacțiune cu
publicul (Ilinca, personajul, o întreba pe Kira: cum te cheamă și Kira îi răspundea:
Kiia. Știi în ce anotimp sîntem noi acum? – Ia:na... – Cum iarna, Kira?...) Am
lăudat-o pentru accesoriile bine alese: frunzele înșirate pe jos, sugerînd
venirea toamnei, niște cărți de parcă aruncate alandala pe podea (rămase de
ieri), un microfon de jucărie – de, e un teatru cu microfon... După încheiere,
ovații. Kira și-a scos floarea, pe care nu mai avea răbdare să o țină ascunsă
sub haină (la sugestia mamei ei), Aurelia i-a dăruit niște bomboane, păstrate
în dulap de ceva timp, în semn de apreciere.
Culcarea a fost mai grea. Kira se ascundea
după pat, nu vroia să se spele și să-și îmbrace pijamaua (nu v’au nani-na!...),
nici să urce în sacul ei de dormit. Totuși, odată pusă în pat a adormit repede,
semn că era obosit, copilul.