Într-o zi de marți dimineața, Voichița n-a mai vrut să
meargă la grădiniță. În ruptul capului. A zis că vrea la bunica și gata. N-a
vrut să se scoale din pat pînă nu-i promitem că-i satisfacem dorința. Eu am
fost neclintit. Cum așa, să nu mergi la grădiniță? Poate nici eu să nu merg la
lucru, la ULIM? Da ce? O să fac ce vreau... Voi din ce-o să trăiți atunci? (De
parcă am trăi din ce cîștig eu la universitate, dar vorba vine...) Aurelia m-a
tras de o parte și-mi spune că hai s-o lăsăm azi acasă. Vorbesc eu cu ea să stea
cu Kira, să nu se uite mult la televizor... – îmi zice. N-am fost foarte satisfăcut
de decizie, dar am dat din mînă. Și le-am spus că e OK, dar nu sînt deloc de
acord. Pentru că în viața asta nu facem doar ce vrea mușchii noștri. Aurelia
zice că așa o ajutăm să crească personalitate. Dar eu i-am zis că așa o încurajăm
să fie arbitrară, să nu ține socoteală de ceilalți și de ordinea lucrurilor. Dar
poate că a fi personalitate este și a fi puțin și măcar din cînd în cînd
arbitrar? În orice caz, în această zi Voichița n-a fost deloc o persoană
ușoară. A fost o povară dublă, pentru că și Kira a devenit mai greu gestionabilă.
Și-au făcut de cap cum au putut. Ai să mai vezi tu să stai acasă! La paștele
cailor! Așa îi spuneam noi. Și a înțeles. Cel puțin a doua zi, a acceptat să
meargă la grădiniță fără crîcnire. Poate că a înțeles și ea avantajul respectării
ordinii lucrurilor – adică a ordinii instituite de cei mari. Așa sper eu.
