Voica a stat cîteva zile la bunei, la Mugurel. Toate bune pînă au început
căldurile. Stăteau claustrați mai toată ziua în casă, ca în vremuri de ciumă. Ca
s-o mai scutim de o zi de caniculă într-o încăpere fără aer condiționat, hotărîm
să o luăm acasă. Mai ales că Voica ne-o sugerase chiar ea prin Skype prin
limbajul buzelor, ca să n-o audă bunica. Venim să o luăm în componență completă:
eu, Aurelia și Kira. Voica – bucuroasă ca de obicei cînd o ducem la sau o luăm
de la bunei. La plecare îi spune bunelului pe un ton cochet: „La revedere, frumușelule!”
Bunelu’ își îndreaptă spinarea ca un pisoi trezit brusc din somn. La revedere,
Voichița! – îi spune el cu timbrul vocii vibrînd energic. Și te mai așteptăm
cu drag. Ochii îi luceau într-un fel anume, tinerește.
De cîteva zile – caniculă strașnică. Umblăm de dimineață în chiloți
întreaga familie. Voica observă la baza șirei spinării Aureliei un mic promontoriu
și îi spune că, mamă, ai o codiță ca la iepuraș. Apoi, se uită și la mine și
vede același specific anatomic. După cîteva clipe de analiză tăcută, conchide: „O familie de iepuroi, iepurași
și iepurele”.