Am luat o pauză de o săptămînă de cărți, articole, calculator, calculator, calculator și singurătate și plec la sanatoriul pentru copii Sergheevka, unde mă așteaptă copii și nevastă. E ca și cum m-aș întoarce în vacanțele din copilăria sovietică. Cu diferența notabilă că acum eu sînt tăticu, iar în locul meu au venit propriii mei copii. E un sentiment aparte.
Pentru unii cuvîntul „sanatoriu” ar putea evoca asocieri sinistre. Pentru mine, ca pentru atîția alții născuți în URSS, iar acum iată și pentru copiii mei, sanatoriul e un loc unde te odihnești, mănînci, faci băi de nămol, bei ceai de plante, te scalzi, te bronzezi, iar seara te „tratezi” la discotecă. E adevărat că așezămîntul amintește puțin a spital, cu a sa disciplină paramilitară. Procedurile de tratament, masa, timpul liber și somnul sînt strict reglementate, după orar. Odată am întîrziat cu o carte pe hol după ora 22.00 și am fost atenționat pe dată de o medică „dejurnaia” să mă întorc în camera (palata) care mă are. De altfel, o presiune similară venise și dinăuntrul „palatei” în momentul în care am zăbovit cu calculatorul pe hol ca să răspund la niște mailuri urgente – Voichița a întrebat-o pe Aurelia: ce, tata a venit aici să studieze și să scrie sau să fim o familie unită? M-am executat fără crîcnire în ambele cazuri și am mers la culcare. Am înțeles că o anumită disciplină face bine la sănătate, inclusiv cea mentală, ca și la coeziunea familială.
