Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge
iară! Nu e un vers nostalgic despre cumplita iarnă. E despre o primăvară zănatică
care s-a dus de-acasă, lăsîndu-ne pradă viscolelor și troienilor. Iar noi, de
frica gerului și a copacilor care cad sub povara nămeților, ne amînăm toate
drumurile și ne claustrăm în casă. Nici
Kira nu mai merge azi la grădiniță. Înțelege că azi e altfel. O zi în care jocurile
și poveștile au o altă valoare. Pentru că n-ai unde merge, iar casa coincide
din nou cu întregul univers.
Spre seară, Kira începe a avea totuși porniri
de evadare. Se agață de imaginea unui avion dintr-o carte de copii și ne tot repetă:
a-i-on, ai-i-on, desfăcîndu-și larg mîinile în formă de aripi. Așa a învățat-o
mama că face avionul. Ea n-are de unde ști – n-a avut ocazia să zboare
cu avionul, decît poate o dată, cu tichet econom, în burta mamei.
Din întîmplare,
tocmai planează lent un avion în albastrul cerului. E semn bun – calamitatea a
luat sfîrșit.
– Uite, Kira, un avion!
Din acel moment, Kira nu se mai desprinde de
geam:
- Tata!
- Da, Kira?
- Aiion!
- Da, Kira, un avion – zboară departe, în altă
țară.
- Mama!
- Ce, Kira?
- Ai-ion!
- Da, e un avion. Zboară.
- Tata!
- Da, Kira?
- Aiion!
- Un avion, Kira, și zboară departe-departe,
sus-sus...
O tot ține așa vreun sfert de oră, aceeași,
neobosită, pînă cînd avionul cu pricina zboară hăt îndărătul casei. Și ni se
adresează, de fiecare dată: - Mama! - Tata! – ca să se asigure de toată atenția
noastră înainte de a ne spune acea descoperire minunată: Aiion!
Îi răspundem cu răbdare. Îi confirmăm mereu aceeași
mirare și admirație pentru un lucru atît de extraordinar cum este un avion care
zboară. Pentru că nu se știe de cîtă răbdare va avea nevoie ea, poate, peste ani,
cînd o vom întreba, de fiecare dată iar și iar, obsesiv și marasmatic, dacă am încuiat
poarta sau dacă plouă afară...