Zilele trecute, Voica îmi spune că își aduce
aminte de America, cum se juca la terenul de joacă și altele. Eu o întreb mirat
ce anume își mai aduce aminte. Îmi zice că își aduce aminte de David și de casa
lui... Și apoi îmi spune că își aduce aminte totul din filmul ei. Îmi dau seama
că amintirile ei sînt preluate din filmele pe care le-a făcut Aurelia despre
noi și despre ea. Un fel de pharmakon al uitării, cum ar veni...
***
Ieri Aurelia a plecat la Iași, cu doctoratul
său. Voichița zice că-i e dor de mama. Dimineața observ că are pe pernă oglinda
Aureliei, dar, grăbit fiind, trec acest lucru cu vederea. Cînd ne încălțăm,
Voica îmi spune că a dormit cu oglinda mamei. Mă uit la ea zîmbind. Ce, ai vrut
și tu să dormi cu oglinda mamei? – mă întreabă ea iscoditor. Într-o altă seară
cînd mama ei plecase la Iași, Voichița își luă cu ea un ciorap de al ei
de lînă și adormi cu el la piept.
***
În fiecare seară îi cînt Kirei Somnoroase
păsărele pe post de cîntec de leagăn. A devenit un adevărat ritual. Cu timpul
am început să mă dedic cu tot mai mult suflet acestei sarcini. Încep chiar să
experimentez diferite tonalități, uneori mai și improvizez linia melodică. Cînd ajung la Trece lebăda pe ape, Kira trage un căscat, invariabil. Pînă la urmă, acest cîntec de leagăn a devenit și pentru mine un exercițiu de descrețire
a frunții.
***
Voichița află de la mine că Aurelia pleacă la Iași pe cîteva zile și începe a se smiorcăi că „O să-mi fie dor de mama...”. Ca s-o consolez, îi spun că o să-i pregătim o surpriză la
întoarcere. Convenim să confecționăm un copac din hîrtie, iar în fiecare
crenguță să punem cîte un motiv pentru care o iubim pe mama (puțin inspirat din cadoul pe care mi l-a făcut ea și Aurelia de sfîntul Valentin). În prima
zi, rămasă acasă din cauza răcelii, taie, desenează, lipește... copacul. Azi
cînd vine Aurelia, îi spun la grădiniță noutatea. Au, a venit ma-ma! – se
bucură ea din toți rărunchii. Dar mama a spus că vine în cinci zile... – îmi zice ea, schimbînd tonul.
Iar noi n-am reușit să facem copacul!...