Îmi aduc aminte că atunci când eram de vârsta Kirei și i-am spus tatălui că cred în D-zeu, el a zâmbit – nu a râs, totuși. Cum mi-am descoperit credința în D-zeu? M-am rugat Lui să-mi găsesc albumul de monede vechi pe care îl pierdusem prin casă. Și l-am găsit. Poate nu e un motiv suficient de religiozitate, dar pentru mine era. Mai ales că a răsărit pe un teren pregătit temeinic de bunici care m-au învățat rugăciuni și mi-au citit povești religioase, iar mămuca Nina m-a dus la 10 ani să mă boteze, aproape în taină.
În seara de ajun a Paștelui, ne-am dus cu toții la o biserică din vecinătate. Aurelia s-a angajat să fotografieze botezul copiilor unor vecini italieni din scara vecină. Am profitat de ocazie pentru a participa la o slujbă de Paște, fie și la o biserică de rit catolic. Ne sculam în picioare ori de câte ori se ridica și altă lume pentru a cânta cântece bisericești, după care ne așezam din nou pe laiță, încălzită în prealabil. La un moment dat, la îndemnul preotului toți enoriașii s-au așezat în genunchi pe lăicioara din față special amenajată pentru îngenunchere. După un moment de ezitare, am rămas în picioare. Mai târziu, Voica i-a spus mamei că nu s-a simțit justificată să se așeze în genunchi odată ce nu crede în D-zeu. Nici eu, de altfel. Kira, în schimb, n-a zăbovit: s-a așezat în genunchi și a recitat toată rugăciunea dictată verset cu verset de preot. Ne-am uitat cu Voica la Kira puțini perplecși și am zâmbit complice.
La încheierea slujbei, ne-am luat cozonacii împărțiți de preot și oamenii săi la ieșirea din biserică și ne-am îndreptat spre casă. Kira mușca cu poftă din cozonacul sfințit, plângându-se de frig și somn. Acasă m-a rugat să o învăț Tatăl nostru.