Trebăluiesc în curtea bunicii Maria când Kira iese brusc din closet și îmi spune pe o tonalitate mai joasă că „am o pată roșie”. Unde? Îmi arată. O pată roz pe o stofă roz. Încerc să deneg evidența. Poate nu e ceea ce pare? Ceva nu se leagă în capul meu. E totul în regulă, îmi zic, dar nu chiar acum? Nu la Kira. Orice asociere între Kira și vreun semn de maturitate îmi pare un oximoron, o contradicție în termeni. Toți așteptam o asemenea veste, dar mai degrabă de la Voica, care se îndărătnicește să rămână o copilă în ciuda creșterii. Bine, Kira, e totul în regulă, îi spun, mai așteptăm puțin și apoi vedem ce facem. Nu bag de seamă că, după discuția cu mine, Kira îi divulgă și bunicii ce crede că i s-a întâmplat. Și-i arată dovada. Pe vremuri, Aurelia a tăinuit câteva luni înainte de a-i spune ceva mamei. Bunica însăși n-a spus nimic nimănui vreo jumătate de an. Kira abia de a așteptat să înceapă. Ne gândim, totuși, să nu-i spunem nimic Voicăi – nu e încă nimic sigur, nu vrem să-i facem sânge rău. Și apoi ce să-i zicem? Dar șușotelile noastre din camera vecină îi stârnesc Voicăi curiozitatea, iar apoi o fac să se simtă exclusă. Hotărâm să-i spunem ceva, până la urmă – de acord, Kira? –, păstrând un unghi de probabilitate incertă. Vestea o lasă însă perplexă. Se retrage tăcută în intimatea telefonului mobil.Seara, vizităm cu Viorel Mănăstirea Sf. Marta și Maria. Pe înserate, o lună mare și aproape plină se ridică de asupra bisericii. A doua zi urma să se facă eclipsă totală cu un efect numit „luna sângerândă”.

De ziua Kirei, am ieșit să facem un picnic pe malul Dunărei, la locul obișnuit, cel din fața Catedralei. Am mâncat pizza, am băut spumant și am râs mult. La plecare, Kira primise o invitație de a merge cu înoptat la Marla. Era nerăbdătoare. Voica pleca și ea în acea seară cu alte prietene la Maia. La plecare, Kira ne spune că acum vom rămâne în sfârșit singuri și vom face ce vrem. Aurelia s-a uitat la mine jubilând: auzi, Petru, vom face ce vrem! Veți putea să vă uitați la un film sau altceva, nu pentru ce vă gândiți voi! – se apără Kira, atunci când își dă seama că a gafat. Am râs toți cu poftă, chiar și Voica râdea pe sub mustăți. La ce ne-am gândit noi oare la ce Kira nu s-a gândit? Mister. În orice caz, în acea seară n-am mai privit niciun film. Am fost ocupați cu alte zăbave.

Kira și-a descoperit credința în D-zeu. Și-a declarat profesiunea de credință discret, fără empfază. I-a spus-o la început Aureliei. Așa se face că în locul cursului de etică pe care îl urmează la școală de rând cu alți copii fără afiliere la una din religiile de referință în Germania (catolică, protestantă sau, parțial, musulmană), Kira a mers cu clasa la o biserică cu ocazia unei sărbători religioase: au cântat cântece bisericești, iar preotul le-a povestit despre semnificația sărbătorii. Seara i-a spus Aureliei că ar vrea să se transfere de la cursul de etică la cel de religie. De ce? Pentru că a descoperit că crede în Dumnezeu. Când am auzit, m-a pufnit râsul. Râsul e diabolic, se știe. Aurelia m-a mustrat cu asprime. Ea s-a arătat mai înțelegătoare față de nevoia de spiritualitate a Kirei. Nu știu de ce am râs. Poate pentru că am asociat-o mereu pe Kira cu un personaj vesel și luminos, opus oarecum lumii semi-obscure, scufundată în mister și austeritate a bisericii.