Ca să mai diversificăm distracțiile, am inventat un joc muzical: Voica pune pe Youtube o piesă la alegere, apoi pun eu una preferată. Când ne par dansante, dansăm. Ea pune piese pop auzite de pe la școală sau de la Cassandra, care e adolescentă și știe mai multe piese „moderne”. Eu însă pun muzică de pe când eram tânăr: în special de pe la sfârșitul anilor 1980 sau pe acolo, mai toate rock: AC/DC, Metallica, Nirvana, PJ Harvey... Voicăi toate astea i se par grozav de vechi. Poate crede că pe vremea tinereții mele toată lumea asculta doar rock. Când îmi trece de rock greu, pun un Bob Dylan mai liniștit, și mai vechi. Pe ăsta îl cunosc!, s-a bucurat ea. De unde, tot de la noi, nu? Din Băieții care au schimbat lumea. Mă bucur că află ceva util din aceste cărți cu oameni care schimbă lumea. Unii chiar au schimbat-o. La un moment dat, ea pune o piesă pe care a auzit-o probabil toată lumea la vremea ei, sau aproape: „I’m a Barbie girl, in a Barbie world...”. Îmi aduc aduc bine aminte când am ascultat-o pentru prima dată la Top MTV, în 1995, pe când eram student în ultimul an la Iași. Îi spun Voicăi că piesa asta a apărut cu 17 ani înainte să se fi născut ea. A fost impresionată. I se părea „modernă”.

Aurelia și Kira au plecat acasă la Chișinău. Prin urmare, eu și Voica am rămas singuri acasă la Regensburg. Prima mare schimbare a fost simțită la micul dejun. Liniștea cu care mâncam, întreruptă de clinchetul tacâmurilor. Până atunci eram obișnuiți cu hârjonelile nesfârșite ale Kirei și Voicăi, de urletele și clovneriile Kirei, întreținute cu grijă de singurul său public țintă, Voica. Kira, te rog să mănânci, nu-ți mai bate joc de pâinea aceea! Voica, nu-ți mai pune picioarele pe scaunul Kirei! Kira, mănâncă din farfurie, nu de pe brațe! Voica, stai normal la masă, nu te culca pe scaun! Acum mâncăm în tihnă, fiecare cu gândurile sale, dar menținem aparența unei comuniuni. Am întrebat-o pe Voica dacă-i lipsește Kira. Nu știu, mi-a răspuns Voica, cred că da, cu ea era distractiv. Hm, oare cu mine cum e? Am surprins-o că imită, fără să vrea probabil, gesturile și expresiile Kirei. Chiar și eu evoc adesea glumele Kirei. M-ai insultat, îi ziceam adineauri Voicăi, încercând să reproduc mimica pe care o face Kira când spune asta. Bine, unele lucruri rămân inimitabile, de exemplu vocea bătrânei nesuferite, scoasă de Kira din adâncul burții. După prea-plinul pe care îl aducea Kira, viața noastră s-a potolit brusc la cote nefirești. Aurelia, de partea ei, ne întreținea spiritul casei cu mâncăruri alese, cu tradiții de sărbători și cu o anumită rutină care a devenit viața însăși.