Ieri a fost ajunul Paștelui. Și, ca de obicei, ajunul pare mai memorabil decît sărbătoarea. Am fost cu Kira și Voica de dimineață în pădurea de lîngă bloc, în loc de gimnastică. Era timp frumos, deși încă răcoros. Am strîns flori și frunze pentru ornat ouă. Pe cărări, nu eram noi singurii plimbăreți. Mai erau mulți melci. Melci singuratici, melci de toate vîrstele. Familii întregi de melci: mama, tata, Kira, Voica și... cel care încă nu s-a născut, adaugă Voica. Între paranteze fie spus, nu știu de ce Voichița se crede calificată să ne facă periodic planning familial. Urcând dealul spre casă am mers puțin înainte, lăsându-le în urmă să se joace cu familia de melci. Razele soarelui își făceau cale printre copaci și aerul umed al dimineții. Glasurile și râsetul fetelor se auzea undeva în spate. Am închis ochii preț de cîteva clipe – ca să trăiesc cât mai plin acel moment, pe care sper să-l pot readuce intact în memorie peste vreo 20 de ani. Cred că asta e fericirea – conștiința unei vieți memorabile. O camionetă trecu în grabă pe stradă la marginea pădurii, răspândind un miros greu de motorină – mostră a unei existențe imemorabile. Tot ce conta în acea dimineață era familia de melci care urca încet pe cărare.
La ieșire din pădure am admirat un sticlete. Sau poate era pițigoi... Mai încolo, am întrebat-o pe Voica ce animal ar fi vrut să fie dacă n-ar fi om. Vreau să fiu pasăre. Un pițigoi. Frumoasă alegere – îi spun. Dar pițigoii sunt păsări sedentare. Nu vrei să fii o pasăre călătoare? - o întreb eu. Nu, vreau să rămîn aici cu familia mea, spune ea pe un ton hotărît. Am consolat-o că și păsările călătoare pleacă în țările calde cu toată familia. Da? Atunci aș vrea să fiu lebădă. Mi-am imaginat un stol de lebede revenind la baștină dintr-o țară mai caldă.
