Încă o dată despre somn și paturi. De ceva vreme, Aurelia, Voica și Kira au decretat că vor dormi împreună în weekend în patul nostru conjugal. Mi s-a spus că e o soluție de compromis ca să o convingem pe Kira să nu mai vină nopțile la noi. Și am acceptat, cu multe rezerve, dar am acceptat. Am dormit în pătuțul Voicăi. Totuși, săptămâna care a urmat, Kira nu a încetat să migreze în patul nostru. Când s-a făcut vineri seară, partea femeiască din casă mă anunță că a venit weekendul și că ele trebuie să doarmă iarăși împreună în patul nostru. Eu m-am opus, bineînțeles. Am zis că nu mă mai las prostit de astă dată. Am spus ferm și fără echivoc că nu voi pleca din patul meu. Și am rămas. Dar nici ele nu au renunțat la planul lor. Și au venit să doarmă toate claie peste grămadă. Într-un pat de doi oameni s-au culcat patru. Dar las-că știu eu că cineva dintre voi se va muta în alt pat, cu prima oră, am rînjit eu (aluzie la Aurelia). Și așa a și fost. Pe la o bucată de noapte patul a devenit mai încăpător, dar se pare că cei rămași nu și-au schimbat poziția cu niciun centimetru. Mai mult, eu am rămas pe post de cal de bătaie în schimbul de mișcări nervoase cu picioarele ale fiicelor mele pe parcursul nopții. Dar nu am capitulat. Nu mi-am cedat patul – mai exact perimetrul meu de jumătate de metru de la marginea patului – intruselor mici. Dimineața ne-am trezit încolăciți și bine dispuși, de parcă lupta nocturnă de sub ogheal nici n-a existat. Doar că acum am rămas mai puțini – Aurelia a plecat cu arme și bagaje în patul inamicului.
A doua zi, Aurelia a dus tratative unilaterale cu Kira: a încercat să-i explice din nou, a cîta oară?, de ce trebuie să rămînă în patul ei, iar noi într-al nostru: patul nostru nu ne încape pe toți, noi trebuie să dormim bine, ca să lucrăm bine a doua zi și, la urma urmei, noi suntem doi soți care, da, vrem să ne pupăm, să ne drăgălim – și ce fel de pupat de soți dacă ea sau altcineva vine și se culcă între noi doi (exact așa face). Nu știu dacă de data asta chiar au pus-o pe gânduri explicațiile Aureliei, dar Kira a dormit liniștită în patul ei și n-a venit la noi decît cînd m-am trezit și eu. Ei și atunci laude și mulțumiri pe capul Kirei, că ce bine ai dormit, mulțumită ție ne-am odihnit și noi bine, mulțumim!... La micul dejun, i-am mai mulțumit o dată. Și atunci Kira se uită la mine și mă întreabă: și ați reușit să vă pupați? Nu m-am așteptat la o întrebare atît de directă. Și drept să spun eu și Aurelia am profitat de oportunitate ca să dormim bușteni, fără exces de drăgălășenii. Dar, ca să n-o decepționez pe Kira, i-am spus că ne-am pupat, dar așa, mai puțin, nu ca-n filme. Ca în filme, cred că i s-a făcut declic la filmul despre Peter Pan, văzut zilele trecute cu Voica, în care Wendy îl sărută în buze pe Peter slăbit și astfel îi redă puterile... În treacăt fie spus, e momentul în care Voica se uită cel mai atent, deși pretinde că i-ar fi greață. Am asigurat-o totuși pe Kira că noaptea viitoare eu și Aurelia o să ne pupăm de-adevăratele, ca în filme. Nu de alta, dar i s-ar putea părea că pierdem timpul aiurea și s-ar hotărî să vină din nou în miez de noapte să ne țină companie.
Va urma)
