Marți spre miercuri: noapte de coșmar, cu sculat din pat de cîteva ori,
plînsete, urlete, smiorcăieli. A doua zi, o întrebăm pe Kira de ce se scoală
noaptea și ne trezește din somn de fiecare dată. Pentu că... veau să vii la
mine. Bine, Kira, dar nu pot veni de zeci de ori! Miercuri spre joi: la fel.
Tot atîtea urlete, plînsete, smiorcăieli. De ce? – o întreabă Aurelia. Pentu că...
am vut să vii... Joi spre vineri: idem. Îi sunăm pe bunei și îi întrebăm cînd
vor să-și ia nepoatele în weekend. Sîmbătă dimineață. Altă dată ne spuneau să
le aduc de cu vineri seara. Vor să cîștige o noapte, cu siguranță. Vineri spre
sîmbătă: același scenariu. Aurelia merge pînă la urmă să doarmă cu ea, deși
ne-am zis că vrem să o obișnuim să doarmă în patul ei și să ne lase să dormim într-al
nostru. N-a fost o soluție, pentru că ea a continuat să plîngă, să țipe, să se
scoale în fund, apoi să se pornescă instinctiv spre dormitorul nostru. Dimineața,
același răspuns. Bine, dar am dormit cu tine, ce mai vrei? Nu mai putem așa,
Kira. Trebuie să ne lași să dormim. Ne dor capul, inima și toate mădularele, de
nesomn, Kira. Trecem la șantaj. Să știi că dacă mai plîngi așa nopțile, n-o să mai
mergem duminica viitoare la spectacol, pentru că n-o să mai putem, o să dormim pe
noi cu toții. Kira pare să înțeleagă. În orice caz, nu-i surîde perspectiva să
nu mai meargă la Motanul încălțat. Sămbătă, cu prima oră, le duc pe amîndouă la
bunei. Buneii bucuroși, fetele și ele, fericite. Noi așijderea. Două jumătăți
de zi și o noapte întreagă. E cazul să profităm din plin. Asta înseamnă lucru la
computer, somn la amiază, alte chestii de adulți, iar seara film. De astă dată
un film cu duhuri, vechea mea slăbiciune pentru filme cu stafii. Iar după,
bineînțeles, mult mult somn, un somn rotund și ușor ca un balon. Închid ochii și
somnul mă trage în materia lui vîscoasă și caldă, dar îmi dau seama că ceva mă
ține treaz: neliniștea că din camera mică se va auzi, din nou, un icnet, apoi
două, un plîns în toată legea și tot restul. Pe la o bucată de noapte, să fi fost
unu?, mă trezesc cu sentimentul clar că e cineva acolo în camera copiilor și ne
cheamă. Mă scol și, cu un gheb de neliniște crescut în șiră, mă apropii de
patul cu pricina. Dau la o parte plapuma. E gol.
