jurnal de tatic

Una din educatoarele Kirei îmi laudă azi copilul, spune că e foarte talentată. Îi mulțumesc. E o plăcere s-auzi asta, mai ales despre Kira, noi fiind obișnuiți că doar Voica și-ar merita acest epitet. Apoi, se apropie de noi în coridor și mă întreabă dacă și acasă Kira e așa... cuminte sau e... ca toți copiii, adică mai plînge, se mai alintă...? Îi spun că acasă e un copil absolut „normal”. Îi prevestesc, nu fără un dram de malițiozitate, că va trece cu succes perioada de adaptare și, după ce se va mai familiariza un pic, va deveni și la grădiniță un copil ca toți copiii. Educatoarea zîmbește gînditoare.

Înainte de a se culca, Kira ne cheamă de fiecare dată, pe rînd, că vrea chipurile să ne spună ceva. Și pentru că e trecut de 9 și trebuie să doarmă și pentru că ne ia și din timpul nostru, ne smulgem cu greu din fotoliu. Cînd ajungem la patul ei, îngaimă ceva aparent fără noimă, într-un limbaj ancestral care amintește de păsăreasca ei de pe vremuri: mșpș-niș-tus-mana-tus-tipit-but... Da, Kira, foarte bine: noapte bună. O pupăm expeditiv și înapoi, plutind, spre fotoliu...

După povestea de somn, Aurelia discută puțin cu Voica. Surprind discuția de după ușă. Mă opresc cînd aud că Voica îi destăinuie că vede gîndul invizibil al bunelului Nicolae. – Cum adică gîndul invizibil, ai în vedere sufletul? – Da, sufletul... – Da? Și cum arată...? – E ca un fluture colorat. – Și ce faci atunci? – Îi povestesc despre cum e la grădiniță, despre prietenii mei... – Da?! Hm... Aurelia e în mod clar descumpănită. După asta îmi spune că auzise de la o psiholoagă că copiii care se joacă cu personaje închipuite ar fi deosebiți. Oare cum sînt copiii care văd și vorbesc cu gîndul invizibil al buneilor duși în lumea celor drepți?