De două zile de cînd a revenit Kira acasă, pe Aurelia o doboară somnul pe
la 10 dimineața. Și o ține cam cît durează un ciclu de somn, adică vreo oră jumate.
Ne îmbrăcăm și mergem cu Kira afară. Îmi dau seama cu această ocazie că
lucrurile cele mai importante din viața noastră sînt cele mai simple, mai
banale și mai repetitive. Și mai ales acele lucruri pe care le faci împreună cu
copilul tău îți dau sentimentul tangibil că trăiești. Ne dăm în scrînciob. O
întreb dacă nu e prea tare. Ea îmi spune, cu bucurie: da, e prea tare! Și-mi
face semn să continui. Am fost și la pădure: ne-am antrenat echilibrul pe un
copac doborît. Se simțea mîndră că merge pe un copac, de-a lungul. Ne atîrnăm
apoi de bară. Îndată ce cade în brațele mele, mă și trage de mînecă să repet.
Nu, acum e rîndul meu, îi zic, și mă mai întind în voie cîteva clipe. Pînă Kira
îmi aduce aminte că e rîndul ei. La întoarcere în curte, vrea să mai trecem o
dată la tobogan. Accept, nu foarte convins că e momentul. Se dă, iar și iar. La
a patra oară, se culcă pe spate și așa nu pot s-o apuc de tricou ca să nu
lunece prea repede, așa că aterizează în forță și se aruncă cu putere înainte,
cu fața în pămînt. O ridic cu grijă și o duc în brațe acasă. Aurelia mă
probozește că de fiecare cînd ies cu copilul afară îl aduc acasă jimbat. Nu
chiar de fiecare dată, îi replic eu pe jumătate de gură.
