Observ că, de la o vreme [de pe la mijlocul
lui decembrie], Kira mi se adresează „mama, mamamamam...”. Mă cam enervează
pentru că știu că ea spunea foarte bine și mama și tata. Îi amintesc că eu sînt
tata: ta-ta. După ceva observație, îmi dau seama că atunci cînd mi se
adresează, „mama” – pe o intonație mai specială (cînd rugătoare, cînd
volitivă), nu înseamnă mama ei, ci „dă-mi”, „ajută-mă”... Ca să vezi, mama a
devenit deci la ea un cuvînt polisemantic... Mă gîndesc cu neliniște oare ce
derivate semantice va lua cuvîntul tata.
