De câteva luni, mi-am impus disciplina, apoi mi-am urmat plăcerea, de a alerga dimineața devreme până la terenul de sport; acolo fac exerciții de respirație, apoi revin alergând spre casă. La șase și un sfert, cei mai mulți locatari de pe strada Lore Kullmer se trezesc în voie, aprind o lumină, deschid un geam. Pentru unii, e exact timpul de a ieși din casă, alții revin din tura de noapte, pe când o altă parte își întinde plăcerea ultimelor minute de somn. Până ajung la terenul de sport, surprind cu privirea mișcările molcome din spatele geamurilor. Ceva mai într-o parte de Drachenspielplatz s-au construit niște blocuri moderne de cinci etaje în care n-au întârziat să se mute tinere familii de angajați ai start-up-urilor care au încolțit în ultimii doi ani cu duiumul în cartier. La colțul blocului, într-un apartament cu geamurile mari, luminată discret, una din aceste familii se trezește pe la ora când apar eu pentru a-mi face exercițiile. Ea pune de-o cafea, iar el apare cu un ziar sau o tabletă în față. În centrul încăperii, un acvariu colorat îți dă impresia unui film în film: ai putea crede că în acel acvariu mai mare, stă un acvariu mai mic.

De ceva timp, familia noastră a îmbrățișat în mod firesc o rutină pe care nu a mai avut-o înainte. În fiecare seară, după cină, pe la șapte și ceva, ne adunăm pe covorul din sufragerie și ne punem pe jucat un joc de societate, mai exact de familie. Jocul cel mai vechi în istoria familiei noastre au fost bineînțeles șahul și corespondentul său mai soft, damele. Pentru a le cultiva fiicelor pasiunea pentru tabla de șah, jucam o partidă de dame sau șah în schimbul unui joc oarecare, considerat mai pasionant, cum ar fi Monopoly. Pe acesta din urmă îl aveam și la Chișinău într-o versiune adaptată pentru copii. Odată veniți în Germania, ne-am luat varianta jocului pentru adulți - un fel de avansare de la un capitalism pentru uzul copiilor la un capitalism monopolist destinat adulților. Atunci când cruzimea sistemului a devenit mai greu de suportat, iar tentația îmbogățirii rapide mai slabă, am trecut pe tăcute la un alt joc. A urmat un joc de memorie, cu zaruri, la tematica Harry Potter de care ne-am molipsit de la Voica, pasionată de ani buni de romanele lui J.-K. Rowling. După ce ne-am plictisit și de acesta, am trecut la Roșu, galben, albastru, un joc de logică în care trebuie să faci deosebirea la viteză între cifre, culori și cuvinte. Când ne-am săturat și de acesta, am început a juca Ligretto, un joc de agerime a minții, în care eu și Kira ocupam mai tot timpul locurile onorabile de la urmă, iar mama și Voica concurau pentru întâietate. Când am venit de la Helsinki, i-am adus Voichiței un joc, bineînțeles de familie, The Mind. Fără vreo legătură evidentă cu denumirea, acest joc pune accentul pe cooperare, nu pe competiție. În acest joc, toți câștigă sau toți pierd pe baza cooperării partenerilor și a capacității acestora de a sugera prin gesturi entități abstracte, mai exact cifre, fără să recurgă la tertipuri ușoare. Dixit este un alt joc care ne-a revoluționat ideea de joc de familie. În acest joc, jucătorii creează asociații libere pornind de la imaginea unei cărți de joc și pe care ceilalți jucători urmează să o ghicească. În sfârșit, mai încoace, Voica a adus de la școală un joc care a rezistat cel mai mult în timp plictiselii și banalizării: Die Werwölfe – Vârcolacii. Participanții își joacă fiecare un rol fără să-l divulge. În timpul nopții, pe durata căreia jucătorii își închid ochii, dar își ascut auzul, vârcolacii și alte personaje cvasi-mistice se trezesc. Vârcolacii ne satisfac nevoia schimbului de roluri, al disimulării și al subterfugiilor interacționist-simbolice. Cum să deosebești un jucător care spune adevărul de unul care minte cu nerușinare, decât poate atunci când ultimul încearcă să se prefacă mai iscusit decât dacă și-ar juca adevăratul său rol? După joc, ne întoarcem fiecare la rolurile care ne sunt predestinate și pe care nimeni nu încearcă să le conteste sau să le disimuleze: eu ies cu câinele la plimbare, fetele își pregătesc ghiozdanul de școală, iar Aurelia le asistă, căutându-și de nevoile ei.

 În Finlanda sunt 3,3 mln de băi sauna la o populație de 5,6 mln. E considerat normal să ai o sauna în apartament și neapărat una în casa de vacanță. Azi am avut chef de o saună și m-am uitat pe lista băilor disponibile în cartierul în care locuiesc, Espoo. Mi-a atras atenția Bodom Bar & Sauna. E un local pentru fani death metal. Pe partea de bar pare totul clar; sauna e, însă, specificul locului. Mi-am imaginat cum ar putea să arate așa un local. Mă vedeam cum îmi fac drum cu coatele spre saună printr-o ceață de fum, smulgându-mă din înghesuiala unor tipi pletoși și beți, într-un zgomot de infern, pentru a ajunge în semiobscurul unei băi colcăind de inși ciudați. Localul era aproape pustiu la acea oră. Din boxe se prelingea un Obituary melancolic, de atmosferă. Mi-am dat seama că imaginația mea a rămas înghețată în anii 90, căci cei care pe atunci ascultau Napalm Death, acum sunt tați de familie, bine trecuți de 40 și lucrează de la oră la oră. Iar duminică seara merg la Bodom, beau o bere, fac o baie și apoi vin acasă la copii și nevastă. Pentru tipa de la bar cu cercel în obraz, muzica barului e pe semne ceea ce pentru alde mine, pe vremuri, era Elvis Presley sau John Lennon. În baie, totul nou, nichel. Doi tipi vorbesc între ei finlandeză, alții doi în engleză. La un moment dat, am început a vorbi cu toții, pe toate sensurile. În sauna se creează relații, se clădesc comunități, nasc și mor oameni. Unul din tovarășii mei de baie zice că mamă-sa l-a născut într-o sauna. Acum predă entrepreneurship la Universitatea din Helsinki. Celălalt e francez, lucrează în IT, a lucrat până nu demult la Moscova și s-a mutat aici de când a început războiul. A fost și pe la Chișinău acum ceva ani. Ne încălzim bine-bine și ieșim pe terasă afară, la 10 grade ger. Aburim ca niște cartofi fierți. Apoi ne întoarcem în baie, aruncăm niște căușe de apă pe pietrele încinse și ne lăsam înghițiți de norul de fierbințeală. Finlandezii îi spun acestei călduri, afectuos, löyly. Ieșit din baie, în bar sună în surdină un Scream bloody gore, urlat cu jale de Chuck Schuldiner pe când era tânăr și în viață. Ieșit la aer, tușesc în mănușă pentru a-mi drege gâtul și mă îndrept spre metrou.

Ieri ne-am distrat pe echipe. Voica s-a dus cu colegele ei de la școală la Dult. Iar eu cu Kira ne-am dus la cinema – o ecranizare o poveștii lui Andersen, Mica sirenă, în care mica sirenă și mama-regină erau negrese, iar cele șase surori ale lui Arielle erau fiecare de rasă diferită. Faptul că prințul a fost lăsat alb, în ciuda descendenței, m-a făcut să bănuiesc regizorul de rasism latent. Apoi am mers la înghețată. Voichița îmi tot trimitea fotografii și video-uri de la Dult. În una se dădea într-un scrânciob, destul de periculos după mine. În alta se cățăra pe un stâlp sub exclamațiile de încurajare și aplauzele colegelor: Voica, Voica!... M-a impresionat că și-a depășit frica de atâtea ori: una, că s-a dus singură, fără noi adică, în oraș, și-a ales distracții cu adrenalină, apoi că s-a expus observației publicului când s-a urcat pe stâlp. În plus, m-a impresionat, de astă dată negativ, suma mare cheltuită: 30 de euro, dintre care 10 dați de mine, iar 20 din punga ei. Nu și-a refuzat nimic, cred. În grup se cheltuie altfel. Cu noi ar fi cheltuit de trei ori mai puțin...

Seara am jucat Harry Potter, jocul de memorie. Voica o tot provoca și o strâmba pe Kira, la care aceasta încerca să-i răspundă cu aceeași monedă, dar cu efect mai mic. Am moderat și mediat cum am putut pentru a preveni escaladarea. Când am ajuns la ultima carte, cea câștigătoare, zarurile s-au aranjat în favoarea mea. În următoarea mișcare, Kira ar fi putut să mă arunce înapoi la punctul de pornire. Voica jubila: aceasta i-ar fi dat șanse reale de câștig, căci ea îmi pășea pe urme. Lovitură de teatru, însă: Kira mișcă altfel decât ne-am așteptat noi și mai ales Voica, fără să mă declaseze. Voica se prinde că se uneltește împotriva ei și se înfurie cu lacrimi. Ne acuză că facem echipă împotriva ei. Kira se justifică, zice că joacă cum vrea. Decid să folosesc situația pentru a-i da o mică lecție de viață Voicăi. O întreb: te-ai așteptat ca ea să facă echipă cu tine după ce toată seara ai vorbit urât cu ea? Morala mea nu i-a alinat necazul.

Azi am spart rutina. Ne-am dus cu bicicletele până la Dunăre, dar nu am ales un drum scurt. Mă gândeam să ajungem la Bad Abbach (acolo unde sunt băile). Fetele mă tot întrebau când ajungem, cât a mai rămas. Nu știau că țelul e calea. Spuneam că nici eu nu știu. Harta e înșelătoare. N-am mai fost prin partea asta de Regensburg, destul de drăguță de altfel. Ne-am învârtit în serpentine până am ieșit prin Prüfening spre Dunăre. Mai departe am mers pe malul râului în amonte până am ajuns la un indicator pe care scria: „Bad Abbach: 12”. Voica m-a întrebat dacă e vorba de 12 km sau 12 minute. Devenise bănuitoare. Până la urmă ne-am întors în direcția opusă până am ajuns la peninsula de la răspântia dintre Naab și Dunăre, cu plaje mici de pietriș. Ceva timp am fost singuri singurei pe toată insula. Niște adevărați robinzoni. Luna alerga în toate direcțiile, fetele după ea. După o oră a mai venit lume. La întoarcere în oraș le-am luat fetelor înghețată, iar mie cafea. Seara am făcut mămăligă și pește prăjit, puțin prea prăjit, dar de lins pe degete și de băut cu un strop de primitivo după o zi de umblat cu bicicleta.  

Luna a devenit un adevărat virtuoz al jocului cu mingea. Aleargă după minge și când o prinde țipă victorios. Uneori, face un salt în aer și împinge puternic mingea cu botul. Și-a perfecționat și capacitatea de joc în echipă. Ne aduce mingea la picioare și așteaptă să-i dăm pase. Facem o echipă tare! – exclamă Kira cu entuziasm. Când se satură de minge, se tăvălește cu spatele în iarbă în anumite locuri pe care le adulmecă de departe. De altfel, a avut din nou o căpușă. Am cam chinuit-o până i-am scos-o. Cred că i-a fost dor de tine în acel moment, căci numai tu îi scoți căpușele atât de suplu și firesc.

Încă o zi (fără tine). Destul de liniștită, până la urmă. Încercăm să ne ținem de rutină: mâncăm pe la 18:00, până la șapte jucăm Ligretto sau H. Potter. Plimbare în grup cu câinele. Igiena de seară, masaj etc. și culcare. Apropo de Ligretto: am câștigat pentru prima oară. Primul loc. Învingătorul obișnuit lipsă. M-a avantajat și că am insistat să recalculez bilanțul făcut de Voica. Nu știu, o fi făcut vreun lapsus, dar mi-a numărat cu 10 pucte mai puțin (aș fi ieșit pe locul doi, după Kira). Kira o tot jelește pe Luna: crede că aceasta suferă de dorul tău: ți-i dor de mama, da? – și o mângâie. Și cred că are dreptate, doar că nu spune. E drept că mai plânge uneori după falșii ei copii. Noaptea a ieșit din cameră, și-a adus copilul, adică mingea galbenă, și s-a culcat din nou lângă mine. Cred că responsabilitatea ei de falsă mamă o face să uite de dorul ei pentru falsa ei mamă. Dimineața mai stau vreo juma de oră după ce pleacă fetele, strâng masa, plimb câinele... Când m-a văzut Hausmeister-ul că intru la 8:15 în Institut se uita de parcă mirat la mine – chipurile, ce, n-ai auzit ceasul? 

Prima seară. Cred că m-am descurcat bine. După masă, am plimbat câinele cu fetele. Le-a plăcut și lor (am fost la „grădinița” de câini: Luna s-a jucat copios, a alergat cum știe ea – cercuri-cercuri, apoi venea la noi și smulgea ostentativ din iarbă). Bine că m-ai scutit de a face mâncare, așa am avut mai mult timp pentru hârjoană. E o experiență bună și asta, să fiu și tată, și mamă... Luna seara a venit în pat și te căuta. Și ieri s-a cerut de vreo două ori în camera noastră, a intrat, a făcut un tur adulmecând în jur și, negăsind ce căuta, s-a dus înapoi în pătuțul ei și s-a făcut ghem. Hai, să-ți meargă azi cu dreptul!