jurnal de tatic

Trebăluiesc în curtea bunicii Maria când Kira iese brusc din closet și îmi spune pe o tonalitate mai joasă că „am o pată roșie”. Unde? Îmi arată. O pată roz pe o stofă roz. Încerc să deneg evidența. Poate nu e ceea ce pare? Ceva nu se leagă în capul meu. E totul în regulă, îmi zic, dar nu chiar acum? Nu la Kira. Orice asociere între Kira și vreun semn de maturitate îmi pare un oximoron, o contradicție în termeni. Toți așteptam o asemenea veste, dar mai degrabă de la Voica, care se îndărătnicește să rămână o copilă în ciuda creșterii. Bine, Kira, e totul în regulă, îi spun, mai așteptăm puțin și apoi vedem ce facem. Nu bag de seamă că, după discuția cu mine, Kira îi divulgă și bunicii ce crede că i s-a întâmplat. Și-i arată dovada. Pe vremuri, Aurelia a tăinuit câteva luni înainte de a-i spune ceva mamei. Bunica însăși n-a spus nimic nimănui vreo jumătate de an. Kira abia de a așteptat să înceapă. Ne gândim, totuși, să nu-i spunem nimic Voicăi – nu e încă nimic sigur, nu vrem să-i facem sânge rău. Și apoi ce să-i zicem? Dar șușotelile noastre din camera vecină îi stârnesc Voicăi curiozitatea, iar apoi o fac să se simtă exclusă. Hotărâm să-i spunem ceva, până la urmă – de acord, Kira? –, păstrând un unghi de probabilitate incertă. Vestea o lasă însă perplexă. Se retrage tăcută în intimatea telefonului mobil.Seara, vizităm cu Viorel Mănăstirea Sf. Marta și Maria. Pe înserate, o lună mare și aproape plină se ridică de asupra bisericii. A doua zi urma să se facă eclipsă totală cu un efect numit „luna sângerândă”.