De ziua Kirei, am ieșit să facem un picnic pe malul Dunărei, la locul obișnuit, cel din fața Catedralei. Am mâncat pizza, am băut spumant și am râs mult. La plecare, Kira primise o invitație de a merge cu înoptat la Marla. Era nerăbdătoare. Voica pleca și ea în acea seară cu alte prietene la Maia. La plecare, Kira ne spune că acum vom rămâne în sfârșit singuri și vom face ce vrem. Aurelia s-a uitat la mine jubilând: auzi, Petru, vom face ce vrem! Veți putea să vă uitați la un film sau altceva, nu pentru ce vă gândiți voi! – se apără Kira, atunci când își dă seama că a gafat. Am râs toți cu poftă, chiar și Voica râdea pe sub mustăți. La ce ne-am gândit noi oare la ce Kira nu s-a gândit? Mister. În orice caz, în acea seară n-am mai privit niciun film. Am fost ocupați cu alte zăbave.

Kira și-a descoperit credința în D-zeu. Și-a declarat profesiunea de credință discret, fără empfază. I-a spus-o la început Aureliei. Așa se face că în locul cursului de etică pe care îl urmează la școală de rând cu alți copii fără afiliere la una din religiile de referință în Germania (catolică, protestantă sau, parțial, musulmană), Kira a mers cu clasa la o biserică cu ocazia unei sărbători religioase: au cântat cântece bisericești, iar preotul le-a povestit despre semnificația sărbătorii. Seara i-a spus Aureliei că ar vrea să se transfere de la cursul de etică la cel de religie. De ce? Pentru că a descoperit că crede în Dumnezeu. Când am auzit, m-a pufnit râsul. Râsul e diabolic, se știe. Aurelia m-a mustrat cu asprime. Ea s-a arătat mai înțelegătoare față de nevoia de spiritualitate a Kirei. Nu știu de ce am râs. Poate pentru că am asociat-o mereu pe Kira cu un personaj vesel și luminos, opus oarecum lumii semi-obscure, scufundată în mister și austeritate a bisericii.

Îmi aduc aminte că atunci când eram de vârsta Kirei și i-am spus tatălui că cred în D-zeu, el a zâmbit – nu a râs, totuși. Cum mi-am descoperit credința în D-zeu? M-am rugat Lui să-mi găsesc albumul de monede vechi pe care îl pierdusem prin casă. Și l-am găsit. Poate nu e un motiv suficient de religiozitate, dar pentru mine era. Mai ales că a răsărit pe un teren pregătit temeinic de bunici care m-au învățat rugăciuni și mi-au citit povești religioase, iar mămuca Nina m-a dus la 10 ani să mă boteze, aproape în taină.

În seara de ajun a Paștelui, ne-am dus cu toții la o biserică din vecinătate. Aurelia s-a angajat să fotografieze botezul copiilor unor vecini italieni din scara vecină. Am profitat de ocazie pentru a participa la o slujbă de Paște, fie și la o biserică de rit catolic. Ne sculam în picioare ori de câte ori se ridica și altă lume pentru a cânta cântece bisericești, după care ne așezam din nou pe laiță, încălzită în prealabil. La un moment dat, la îndemnul preotului toți enoriașii s-au așezat în genunchi pe lăicioara din față special amenajată pentru îngenunchere. După un moment de ezitare, am rămas în picioare. Mai târziu, Voica i-a spus mamei că nu s-a simțit justificată să se așeze în genunchi odată ce nu crede în D-zeu. Nici eu, de altfel. Kira, în schimb, n-a zăbovit: s-a așezat în genunchi și a recitat toată rugăciunea dictată verset cu verset de preot. Ne-am uitat cu Voica la Kira puțini perplecși și am zâmbit complice.

La încheierea slujbei, ne-am luat cozonacii împărțiți de preot și oamenii săi la ieșirea din biserică și ne-am îndreptat spre casă. Kira mușca cu poftă din cozonacul sfințit, plângându-se de frig și somn. Acasă m-a rugat să o învăț Tatăl nostru.