De ziua Kirei, am ieșit să facem un picnic pe malul Dunărei, la locul obișnuit, cel din fața Catedralei. Am mâncat pizza, am băut spumant și am râs mult. La plecare, Kira primise o invitație de a merge cu înoptat la Marla. Era nerăbdătoare. Voica pleca și ea în acea seară cu alte prietene la Maia. La plecare, Kira ne spune că acum vom rămâne în sfârșit singuri și vom face ce vrem. Aurelia s-a uitat la mine jubilând: auzi, Petru, vom face ce vrem! Veți putea să vă uitați la un film sau altceva, nu pentru ce vă gândiți voi! – se apără Kira, atunci când își dă seama că a gafat. Am râs toți cu poftă, chiar și Voica râdea pe sub mustăți. La ce ne-am gândit noi oare la ce Kira nu s-a gândit? Mister. În orice caz, în acea seară n-am mai privit niciun film. Am fost ocupați cu alte zăbave.

Kira și-a descoperit credința în D-zeu. Și-a declarat profesiunea de credință discret, fără empfază. I-a spus-o la început Aureliei. Așa se face că în locul cursului de etică pe care îl urmează la școală de rând cu alți copii fără afiliere la una din religiile de referință în Germania (catolică, protestantă sau, parțial, musulmană), Kira a mers cu clasa la o biserică cu ocazia unei sărbători religioase: au cântat cântece bisericești, iar preotul le-a povestit despre semnificația sărbătorii. Seara i-a spus Aureliei că ar vrea să se transfere de la cursul de etică la cel de religie. De ce? Pentru că a descoperit că crede în Dumnezeu. Când am auzit, m-a pufnit râsul. Râsul e diabolic, se știe. Aurelia m-a mustrat cu asprime. Ea s-a arătat mai înțelegătoare față de nevoia de spiritualitate a Kirei. Nu știu de ce am râs. Poate pentru că am asociat-o mereu pe Kira cu un personaj vesel și luminos, opus oarecum lumii semi-obscure, scufundată în mister și austeritate a bisericii.