De ceva timp, familia noastră a îmbrățișat în mod firesc o rutină pe care nu a mai avut-o înainte. În fiecare seară, după cină, pe la șapte și ceva, ne adunăm pe covorul din sufragerie și ne punem pe jucat un joc de societate, mai exact de familie. Jocul cel mai vechi în istoria familiei noastre au fost bineînțeles șahul și corespondentul său mai soft, damele. Pentru a le cultiva fiicelor pasiunea pentru tabla de șah, jucam o partidă de dame sau șah în schimbul unui joc oarecare, considerat mai pasionant, cum ar fi Monopoly. Pe acesta din urmă îl aveam și la Chișinău într-o versiune adaptată pentru copii. Odată veniți în Germania, ne-am luat varianta jocului pentru adulți - un fel de avansare de la un capitalism pentru uzul copiilor la un capitalism monopolist destinat adulților. Atunci când cruzimea sistemului a devenit mai greu de suportat, iar tentația îmbogățirii rapide mai slabă, am trecut pe tăcute la un alt joc. A urmat un joc de memorie, cu zaruri, la tematica Harry Potter de care ne-am molipsit de la Voica, pasionată de ani buni de romanele lui J.-K. Rowling. După ce ne-am plictisit și de acesta, am trecut la Roșu, galben, albastru, un joc de logică în care trebuie să faci deosebirea la viteză între cifre, culori și cuvinte. Când ne-am săturat și de acesta, am început a juca Ligretto, un joc de agerime a minții, în care eu și Kira ocupam mai tot timpul locurile onorabile de la urmă, iar mama și Voica concurau pentru întâietate. Când am venit de la Helsinki, i-am adus Voichiței un joc, bineînțeles de familie, The Mind. Fără vreo legătură evidentă cu denumirea, acest joc pune accentul pe cooperare, nu pe competiție. În acest joc, toți câștigă sau toți pierd pe baza cooperării partenerilor și a capacității acestora de a sugera prin gesturi entități abstracte, mai exact cifre, fără să recurgă la tertipuri ușoare. Dixit este un alt joc care ne-a revoluționat ideea de joc de familie. În acest joc, jucătorii creează asociații libere pornind de la imaginea unei cărți de joc și pe care ceilalți jucători urmează să o ghicească. În sfârșit, mai încoace, Voica a adus de la școală un joc care a rezistat cel mai mult în timp plictiselii și banalizării: Die Werwölfe – Vârcolacii. Participanții își joacă fiecare un rol fără să-l divulge. În timpul nopții, pe durata căreia jucătorii își închid ochii, dar își ascut auzul, vârcolacii și alte personaje cvasi-mistice se trezesc. Vârcolacii ne satisfac nevoia schimbului de roluri, al disimulării și al subterfugiilor interacționist-simbolice. Cum să deosebești un jucător care spune adevărul de unul care minte cu nerușinare, decât poate atunci când ultimul încearcă să se prefacă mai iscusit decât dacă și-ar juca adevăratul său rol? După joc, ne întoarcem fiecare la rolurile care ne sunt predestinate și pe care nimeni nu încearcă să le conteste sau să le disimuleze: eu ies cu câinele la plimbare, fetele își pregătesc ghiozdanul de școală, iar Aurelia le asistă, căutându-și de nevoile ei.
