jurnal de tatic

A trebuit să merg la magazin și am hotărât să merg cu bicicleta și să o iau și pe Kira. N-am mai mers de mult pe bicicletă cu Kira. Vroiam să dau vina pe pandemie, dar nu era de asta. În tot cazul, am urcat pe biciletă cu Kira și ne-am simțit ca pe vremuri când o duceam pe bicicletă la grădiniță și apoi la magazin și apoi acasă. Kira era încântată. Îmi tot spunea drăgălășenii de genul că sunt cel mai bun tată de pe lume, de pe glob. M-am simțit puțin aiurea, odată ce a trebuit să-mi plimb copilul pe bicicletă ca să-mi spună asemenea complimente. După ce am luat de ce am avut nevoie de la magazin, i-am propus să revedem grădinița. Era entuziasmată. La poarta grădiniței, am coborât, am deschis poarta cu grijă și am pășit înăuntru. Era o pustietate ciudată pentru acel loc. O priveliște demnă de un film anti-utopic, post-nuclear. În schimb peluzele erau verzi, iarba deasă, bine tunsă. Ne-am dus până la terenul Kirei. Și acolo iarba verde, viguroasă, iar în centrul peluzei o mașină de lemn. Kira a urcat repede în ea, a condus-o puțin, apoi s-a sculat să exploreze terenul și am văzut o altă mașină. E o pisică acolo, îmi spune ea. Într-adevăr, era o pisică care se uita la noi mirată că am călcat pe acolo și că i-am mai deranjat și somnul. La un moment dat a apărut și paznicul. Acesta nu părea nemulțumit. I-am spus cine suntem și că ne jucăm puțin și plecăm. A spus că bine bine, numai să nu facem gălăgie. Părea mai degrabă mulțumit că toate aceste utilaje bine păzite de el își regăsesc în sfârșit rostul, câtuși de puțin, măcar pentru cineva. La ieșire din curtea grădiniței, am urcat pe bicicletă. Kira îmi spune că nu m-ar da nici pentru un milion de diamante de mărimea unui mare uriaș prietenos. Înainte, Kira și Voica spuneau că nu-l vor da pe Blue nici pentru un miliard de diamante mari cât niște balene albastre. M-am simțit copleșit. Asociația indirectă cu marele uriaș prietenos m-a flatat și ea. Am apăsat pe pedala bicicletei, iar Kira s-a lipit de spinarea mea.