După ce am venit de la mare, am avut eu ideea
strălucită de a le face fetelor mele o surpriză. Am cumpărat bilete la Lacul lebedelor, la teatrul de Operă și
Balet. N-am vrut să le spunem din timp pentru ca așteptarea să nu le consume
statisfacția spectacolului. Între timp, am continuat să ascultăm seara bucăți
in Chopin, Débussy, Ceaikovski. Și bineînțeles n-au lipsit nici
dansurile de balet improvizate, în timpul ritualurilor noastre simfonice de dinainte
de culcare. Ne ziceam că ce mai surpriză plăcută o să le facem. Numai că a
apărut o mică problemă. Eu mi-am zis că nu putem să le lăsăm să danseze în
timpul spectacolului, așa cum le-a devenit o obișnuință la alte spectacle. Vom
deranja spectatorii care vor veni să se delecteze de la muzica și dansul
balerinelor din scenă, nu de la cele din sală. Aurelia s-a uitat la mine
dezaprobator: cum ar putea sa-i deranjeze? A pus chiar în discuție subiectul la
o întîlnire cu prietenii. Unii au părut să-mi dea dreptate, dar cei mai mulți
s-au mirat de îngustimea spiritului de care dau dovadă. Mi-am asumat inhibiția,
dar am rămas ferm pe poziție. Ascultăm, ne delectăm, dar nu dansăm, încerc să le
explic eu, lăsăm să danseze balerinele pe scenă.
De bine ce ne-am pregătit din timp, nu am verificat
decît în ultimul moment ora spectacolului și am greșit ora. Ne-am pornit în
grabă, cu nervi. Am intrat în sală exact în momentul cînd orchestra deschidea spectacolul.
Ne-am așezat pe scaunele noastre, rezervate la margine, pentru ca să putem ieși
dacă va fi nevoie – niciodată nu poți ști -, dar nu pentru dans (!). S-a ridicat
cortina și a început primul act. Începuse suita binecunoscută în care balerinele
dansau în ronduri cu balerinii. Eram fericit. În scurt timp, Kira și-a schimbat
poziția în brațele mele, apoi a ales să stea în picioare, apoi mi-a zis că vrea
la mama... În brațele mamei stătea deja Voica. Kira și-a făcut drum către mamă-sa
și apoi s-a aciuat în picioare lîngă ea. Bine, nici acolo n-a stat copăcel, dar
nici n-a îndrăznit să danseze. Chiar și așa, un domn din spate, pe care Aurelia
l-a crezut deputat, s-a apropiat și ne-a rugat politicos, dar destul de
insistent, să liniștim copilul, pentru că deranjăm toți oamenii din spate care
încearcă să vadă spectacolul. M-a mirat această observație, chiar și pe mine,
dar asta mi-a dat dreptate în privința codurilor de conduită la operă și balet.
Am luat-o din nou pe Kira, dar ea n-a vrut să stea liniștită mai mult de un
minut. Am întors capul spre Aurelia, sperînd că îmi va propune vreo salvare.
Tăcere. Voica avea o față plictisită, și nici nu accepta să vină la mine în
locul Kirei. În momentul în care Kira s-a rupt din mîinile mele să se ducă
iarăși la Aurelia, i-am propus să ieșim din sală. N-a vrut și nici Aurelia nu a
înțeles de ce ar trebui să facem asta. Am ieșit de unul singur. Îmi era prea
penibil să particip la toată această vînzoleală și să privesc liniștit spectacolul.
Am preferat să stau în picioare, în spate.La antract după primul act, am ieșit cu toții în hol, eu puțin iritat. Voichița era plictistă și vroia să plecăm. Kira nu era sigură ce vrea, dar a acceptat ușor să ne însoțească. Atunci i-am propus Aureliei să rămînă măcar ea la spectacol, în timp ce noi o vom duce pe Kira la bunei, la Mugurel. Ne-am zis că data viitoare, la orice spectacol de operă, balet sau teatru pentru adulți le vom duce la bunei, pentru ca să ne lase să privim și să savurăm spectacolul. Am spus asta în seara asta de cîteva ori față de fete, ca să înțeleagă ce pierd. Dar nu păreau să se simtă lezate din cale afară. Și eu care credeam că baletul e pentru ele o chemare a sufletului și a trupului, o vocație... Cel puțin nu acela pentru adulți... Ar trebui să găsim un spectacol de balet pentru copii, e ciudat că nu s-a gîndit nimeni la asta. Între timp, mergem acasă, e tîrziu și trebuie să ne culcăm, astăzi fără ritualul nostru simfonic. Am avut destulă muzică și dans pentru o singură zi.